Copilăria și adolescența pe care le-am parcurs cu 40-50 de ani în urmă au stat, uneori și sub semnul reciclării ambalajelor. Apăruse atunci și un principiu economic, numit „3 R” – adică recondiționare, reciclare, refolosire. Nimic nu se pierdea, totul se refolosea!
Cel mai adesea duceam la chioșcurile specializate sacoșe cu sticle și borcane și încasam câțiva bănuți, suficienți pentru un film sau pentru un suc. Nu era simplu: făceam rost de ambalaje, le spălam, le căram. O sticlă de șampanie era cea mai valoroasă, luai trei lei pe ea – cât pentru un bilet la cinema în zona „de lux”.
Apăreau, însă, și probleme: ba câte o sticlă sau un borcan erau ciobite și nu ți le primea, ba la chioșcul de proximitate era închis și trebuia să faci un adevărat turneu pe la alte asemenea centre.
În vremea studenției, câțiva colegi, cu câte unul-două geamantane burdușite de sticle, am parcurs un sfert de București să găsim unde să le predăm. O adevărată aventură, care s-a lăsat și cu amendă pentru că nici bilete de troleibuz nu mai aveam. Dar asemenea aventuri aveau romantismul lor.
Din 31 martie 2019 ne-am întors în trecut. Au reapărut ambalajele reutilizabile vrând-nevrând. Cumperi ceva în sticlă de un litru, plătești 50 de bani garanție, dar poți veni cu ea înapoi, goală, și soliciți garanția. Musai cu bonul pe care se vede că din acel magazin ai cumpărat-o! Legea spune că se întâmplă, întâi, numai în marile magazine și că se vor înființa și centre speciale de preluare.
Hm! În era roboticii, a realității virtuale și la ce preț iei pe sticlă pare cam greu să capeți astfel de obiceiuri. Dar, vorba ceea: nevoia învață pe om!
