Pe Constantin Scripăț, vicepreședintele Consiliului Județean Bacău, îl cunosc cam de când am intrat în presă, pe vremea când își expunea calitățile sale de gospodar, administrând cu nădejde Piața Mare. Mai târziu, aveam să-l văd trecând pe la fotoliul de „vice” de la Primărie, apoi pe la Prefectură și tot așa. L-am invitat să-mi destăinuie parcursul său prin viața urbei și nu numai, rugându-l să facă, din când în când, câteva halte prin diversele momente care i-au umplut viața. Aflu că se trage din satul Fundeni, cumuna Secuieni și că, ajuns în Bacău, la studii, a făcut parte din prima promoție a fostului Liceu de Poștă și Telecomunicații (PTTR), astăzi Colegiul Național „N.V. Karpen”.
Viața de ortac – o veritabilă școală pentru adulți
După absolvire, a fost repartizat la Iași, unde a profesat, o scurtă perioadă de timp, până să plece în armată, ca TR-ist, urmând apoi cursurile Facultății de Energetică din Iași. După studii, a primit repartiția la Institutul Geologic București. „Deja mă vedeam colindând prin munți, căutând pietre și toate lucrurile alea frumoase. Numai că, de la Institut, mi s-a zis să merg la Centrala Minieră Valea Jiului, Petroșani, unde … ce să zic? – era jale – cârciumi, bețivi, bătăi, scandaluri … Am ajuns acolo, împreună cu soția care era însărcinată și când ne-au văzut cei de la «Resurse Umane», amândoi tinerei, cu nevasta «echipată», ne-au îndrumat către Întreprinderea Minieră Anina, celebră prin șisturile bituminoase ale Elenei Ceaușescu”, își începe povestea „vicele” de la Consiliul Județean. Până la urmă, a ajuns la mina de cărbune de la Cozla, în sudul Banatului, undeva între Moldova Nouă și Orșova, zonă unde se făceau extracții încă din timpul ocupației austro – ungare. Aici, a trăit poate printre cele mai importante momente din viața de formare a adultului care avea să devină, înțelegând cu adevărat ce înseamnă familia, viața, comunitatea. Au fost anii care l-au învățat să respecte omul și munca lui. Un timp, a locuit în colonia de mineri, oameni simpli, cei mai mulți, analfabeți.
„A fost un soi de școală a vieții pe care, sincer vorbind, acum, n-aș mai avea curajul s-o urmez. Numai când îmi amintesc despre cum intram prin abatajele alea, eu fiind mai înalt și, mai tot timpul, dădeam cu capul de tavane … Sau prin galerii, unde, când era prea cald, când era prea frig … Se forma un fel de crustă pe apă, din cauza unor săruri … Au fost și întâlniri cu șobolanii, pe la orizonturi … Minerii chiar îi simpatizau pe șobolanii ăștia care erau diferiți de cei care stau prin gunoaie, pentru că, de foarte multe ori, i-au ajutat, anunțându-i în cazul apariției de fisuri, surpări etc. Odată, m-am speriat de un ziar în care, de regulă, minerul își împacheta mâncarea, și care se mișca iute prin galerie. Se lipise de șobolanul care terminase restul de șuncă și umbla ca o stafie prin galerie”, povestește vicepreședintele CJ. La mină, avea atribuții mai mult tehnice, se ocupa cu aerajul, cu transportul vagoneților ș.a., dar intra și în abataj. Pe de altă parte, era și membrul unei comisii de salvatori minieri, care, la fiecare sfârșit de săptămână număra … ba fracturile ortacilor sau degetele tăiate, ba fisurile din cap, ochii scoși și alte grozăvii. „Trăirile astea printre mineri … au fost fantastice. Mulți nici nu știau să scrie. Poate lumea nu știe, dar când intram în mină, toți eram egali. Ni se deosebea doar casca – la inginer, roșie, la maistru, galbenă, iar la mineri, neagră. Asta ca să te identifice mai ușor, în caz că se surpa pământul. În rest, eram cu toții … negri. Or, când sărea vagonetul de pe șină, toți veneau să îl repună la locul lui … Sau când se zguduia ceva pe acolo … nu ierta pe nimeni, fie că erai în colivie sau în mașina de extracție”, rememorează Constantin Scripăț, anii de debut ai carierei sale. Cărbunele de la Cozla era unul mai deosebit, fiind folosit la producerea oțelurilor speciale, în combinatul de la Reșița. Poate și din cauza asta nu se prea exploata mecanizat, ci manual. „Dacă pentru încălzit, la centrala din colonie, noi foloseam cărbune adus de la Anina!…Pentru că ăsta al nostru, de la Cozla, era un cărbune dat naibii. Dacă l-am fi folosit la cazanul nostru l-ar fi topit de-a binelea, așa de mare putere calorică avea”, spune, zâmbind, interlocutorul nostru. Își amintește de localnicii sârbi din zonă, adevărați specialiști în minerit, care aveau talentul înnăscut de a descoperi filoanele de cărbune special. Moldoveanul nostru, fire molcomă și tolerantă, s-a împrietenit ușor cu localnicii sârbi, dar și cu pemii – urmașii cehilor aduși de austro – ungari să exploateze pădurile din Banat. Se întâlneau periodic, mai ales duminica, la un pahar de vorbă sau la pescuit, în apropiere de portul Drencova.
Evadări din lagărul comunist
Fiind o localitate de graniță, pe-acolo ajungeau mii de români care încercau să-și îndulcească viața, prin micul trafic, legalizat, de frontieră, dar și cei care nu mai suportau regimul comunist, încercând, astfel, să treacă înot Clisura Dunării. Inevitabil, se înregistrau și tot soiul de evenimente în care erau implicați transfugii, din păcate, cele mai multe finalizate tragic, săptămânal primarul din zonă fiind nevoit să îngroape cadavrele celor eșuați. „Aveam un coleg care lucra la stația de ventilatoare, unde se foloseau și tuburi de oxigen. Într-o noapte, a mai adus pe cineva cu el, și au improvizat dintr-un tub de oxigen și un schelet metalic de tip sanie, un fel de propulsor care să-i ajute să treacă Dunărea. După o săptămână, primesc scrisoare de la el că a ajuns cu bine în Iugoslavia, deși se cam lovise când s-a apropiat de mal, pentru că era destul de dificil să reglezi jetul de oxigen din tub. Plus că trebuia să te și ferești de barjele care treceau, mulți sfârșind tăiați de elicele motoarelor. Zicea că, în noaptea aia, l-a primit un localnic să stea la el. Sârbii nu prea îi trimiteau înapoi pe fugari”, povestește „vicele” Scripăț.
Dezamăgirile
Următorul pas a fost la Direcția de Radio și Televiziune Iași, unde, prin concurs, a câștigat un post la Stația Radio Galbeni, de la Filipești, obiectiv construit, în anii ’50, de regimul comunist român, la iniţiativa sovieticilor, cu scopul de a interfera cu „Europa Liberă” și „Vocea Americii”. Aici, a ocupat funcția de adjunct al șefului de secție. Până la Revoluția din decembrie 1989. În 1993, a ajuns în administrația locală, la Primăria Bacău, unde edil era Iosef Ioan Liciu. Fusese acceptat în postul de administrator al Pieței Centrale. Ulterior, ajunsese chiar director al piețelor, în mandatul lui Stavarache. „Am ajuns viceprimar, în echipa lui Stavarache, unde – cum eu eram clonțos – nu m-a ținut decât un mandat. În al doilea mandat, deși stabilisem să fiu iar «vice», noaptea, m-a schimbat. Am suferit mult, atunci. Din păcate, fostului edil i-au plăcut oamenii de «unică folosință», chiar dacă ai făcut echipă, în campanie, ai urlat, ai tras. Din cei 8 consilieri care l-au ajutat la alegeri, cred că pe nici unul nu l-a păstrat. Singurul cu care, să zicem, s-a mai înțeles a fost Neculai Onica”, își amintește Constantin Scripăț.
Patriot – patriotism
Este apropiat de românii de peste Prut cu care, de altfel, ani la rând, a ținut o legătură foarte strânsă. A avut numeroase deplasări, în Republica Moldova, mai ales la Costești, oraș din raionul Rîșcani, nu departe de Chișinău, vestit și prin Trupa „Haiducii”, condusă de Tudor Grigorița. „Ne vedeam, cu toții, de fiecare dată când se aniversa ceva – «Ziua limbii române», «Ziua eliberării Moldovei de sub fasciști», de hram – acolo eram. Ne-am înfrățit – Bacăul cu Costeștiul, le-am dus și niște ajutoare, am avut și câteva proiecte educative, împreună. Acolo, l-am cunoscut pe regretatul Grigore Vieru, și pe fiul său. Ulterior și pe Chirtoacă, fostul primar de Chișinău. Îmi plăcea de sătenii din Costești, pentru că am văzut că sunt români adevărați. Ca să vă zic: deși ei știu și rusa, refuză să o vorbească. Tot în româna lor, aia autentică, moldovenească, se înțeleg. Plus că nu le-au permis nici altor neamuri să se amestece cu ei – găgăuzii sau ucrainienii”, mai aflu de la Constantin Scripăț. Admite că s-a cam ramolit, și nu mai bate drumurile Moldovei, dar a rămas și cu multe dezamăgiri, inclusiv după turneele electorale pe care le-a avut, cu echipa lui Traian Băsescu. Asta și pentru că, deși toată lumea clama unirea, la vot, majoritatea localnicilor tot spre Est își îndreptau privirea, pentru că de-acolo veneau energia, petrolul, gazele. „Prin 2007, v-amintiți, pe vremea lui Voronin, ne-au întors de la graniță, întreaga delegație. Ne-au zis să întorcem mașinile, că oricum nu ajungem la Chișinău”, oftează vicepreședintele CJ. Mărturisește că nu-l mai interesează primăria Bacăului, mai ales după desele dezamăgiri înregistrate de-a lungul timpului. În schimb, își dorește ca municipiul de pe Bistrița să scoată, cumva, capul din nămol, valorificându-și resursele și avantajele logistice și de altă natură. Știe că ar fi putut face mult pentru Bacău, dar faptul că nu a ocupat o funcție de decizie a contat foarte mult. „Poate că ar fi arătat mai bine orașul, pentru că eu puneam suflet când făceam ceva. Din păcate, noi am avut primari care au uitat repede, odată ce-au ajuns acolo. Până nu vom avea la conducere un om care să iubească și Bacăul, și băcăuanii, nu vor fi rezultate. Apoi, atât timp cât nu se vor înțelege factorii politici locali – primăria și Consiliul Județean, să vorbească aceeași limbă, nu se va întâmpla nimic bun la noi. Din păcate, a rămas mentalitatea promovată de Stavarache, cum că spitalul, de exemplu, este o clădire unde pui un director și îl folosești în campania electorală. Amintiți-vă de episodul 2016, când a împărțit acele hârtii cu promisiunea că le vor face analize gratuite băcăuanilor. Or, un lucru să fie clar: spitalul municipal nu este doar o clădire; dacă nu o conectezi la Ministerul Sănătății, spitalul municipal este zero barat. Nu o să poată niciodată funcționa, nu va fi autorizat sanitar, pentru că nu are rezervă de apă, nu are bloc alimentar, nu are stație de salvare, nu are morgă. Plus că sunt secții care nu pot exista acolo, nu sunt compatibile: nu are ce căuta secția de Contagioase, cea de neonatologie ș.a.”, spune Scripăț.
Orgolii inutile și investiții ratate
Îmi vorbește apoi despre zona metropolitană, dar și despre realizările făcute de PSD până acum: aeroportul (inclusiv strada care duce spre el), șoseaua de centură sau drumurile de excepție care s-au executat peste tot prin județ, la Dămienești, Traian sau Secuieni și până la Podu Turcului, localități care, acum, au toate ulițele exemplar asfaltate, „ceea ce nu găsești în tot Bacăul, care se pretinde a fi reședința de județ”. Își amintește, fără a pomeni vreun nume, inclusiv de uriașele investiții ratate, de-a lungul timpului, atât de Bacău cât și de comunele vecine. Și asta numai urmare a orgoliilor politice. „Avem avantajul uriaș al aeroportului. Nu ca la Iași, unde, ca să aterizeze, avioanele alea uriașe, cu marfă, trebuie să facă survol în Republica Moldova, până le vine rândul pe pistă. Bine spunea cineva că «1.000 de metri de pistă sunt mai valoroși decât 1.000 de metri de autostradă». Plus experiența în industria mecanică… Vezi Aerostar, Mașini Unelte, Subex etc. Asta i-a atras, de exemplu, pe niște indieni cu bani care vroiau să facă o fabrică de tractoare la Luizi Călugăra. Aveau nevoie de vreo 50 de hectare. În schimb, creau locuri de muncă pentru … 3.000 de oameni. Mai târziu, aflu că au realizat investiția în Polonia și că le merge fantastic de bine. Alt investitor cu bani, de prin Croația, cred, vroia să facă o fabrică de țiglă, la Filipești, pentru că avea acces la un curs de apă … Sau americanii de la Amazon care, iată!, au ajuns să facă un centru logistic la Roman. Nu mai zic de investitorii din Republica Sud Africană, oameni cu bani dom’le, care le-au prezentat celor de la primăria Bacău un proiect fantastic. Doreau să facă un mall în zona Universității «George Bacovia», o investiție uriașă și cu cap. Aveau în plan să modernizeze, la nivel ultra, stadionul, să facă un sens giratoriu, un pasaj de la mall care să iasă în parc, să facă arenă de tenis la stadarde europene și câte și mai câte. S-au blocat în niște nimicuri: ba că e pânza freatică prea aproape, ba că e cimitirul evreiesc în proximitate … Până la urmă, au ajuns la Iași”, îmi destăinuie Constantin Scripăț. Crede, sincer, că Valentin Ivancea, președintele Consiliului Județean, împreună cu echipa sa vor avea un cuvânt mare de spus în administrație, dovedind deja că, deși este tânăr, știe … și a mai și învățat multe lucruri bune. „Ce văd acum la PSD, cum se lucrează, ce proiecte au, câte s-au realizat, dar și ce echipă au, nu doar lider … Căci, să fim corecți, cei din spate umblă după gunoaie și după câini prin oraș. Fără o echipă bună, nu poți face nimic, vă spun”, încheie Constantin Scripăț, vicepreședintele Consiliului Județean, cu gândul la pensie și la pasiunile sale față de vânătoare și pescuit. Și încă ceva: deși nu se poate considera un tip religios, un creștin practicant, care să participe la diversele activități de gen, admite că se simte atras, dar mai ales protejat de Sfinții Împărați Constantin și Elena. „Am o recunoștință față de acești sfinți. În momentele grele, m-a ajutat să mă gândesc la ei, astfel încât să trec cu bine peste tot. M-am simțit binecuvântat de ei. Poate că, fără să știm, noi, cei din familia mea lărgită suntem conectați cu acești sfinți. Dovadă nu doar numele pe care-l port, dar și faptul că pe fiul meu, de exemplu, am ales să-l botez cu același nume, nepoata se numește Elena … Aș putea crede că a devenit, cumva, o tradiție. Prin urmare, le doresc tuturor celor care poartă aceste nume să se simtă … binecuvântați de Sfinții Împărați”.
