Nu-i dimineata sa nu privesc ciresul din fata ferestrei si sa nu ma gândesc, patruns de nostalgie, ca, o mare parte din viata mea s-a scurs urmarindu-i devenirea celesta. La început, ca si mine, o mladita firava, iesita, de undeva, din tarâna… Nu i-am dat nici o importanta. Primaverile veneau, primaverile treceau, veneau si verile, si, deodata, l-am descoperit. Un pom de-adevaratelea, care m-a încântat, nespus, când, peste noapte, florile  lui dalbe au luminat acest univers de rai care se nascuse în fata casei mele. Caci, iata, asa, de nicaieri, au mai dat navala, din pamântul reavan, o multime de pruni si de meri si chiar de salcâmi…Cine stie cum au adus vânturile si ploile repezi de primavara sau de toamna semintele acelea! Si de unde, de prin ce lumi, le-or fi adus! Caci vântul e  trimisul Cerului, si aduce seminte si le lasa acolo unde trebuie si seminetele dau rod. Tot asa, sunt convins, si ciresul meu, a aparut, asa, deodata, iar acum… sa- l vedeti!, Doamne, cât e de falnic si viguros, e precum cei pe care-i stiu din copilaria-mi de mult apusa când, flâmând si slab si  cu sperante, alergam, prin paduri, în catarea unui pom cu fructe, si-mi aparea câte un cires “salbatec” si ma urcam, cu teama, pe tulpina lui si, asa, ajungeam sus, sus de unde puteam atinge cerul si ma tupilam între crengile lui si culegeam ciresele acelea umede si dulci si chiar amare, într-o traistuta facuta de mama, si ma hraneam, si aduceam si acasa si toti se bucurau. “O sa facem si compot”, spunea mama, si era bucuroasa si ma lauda. Asa apar toti ciresii. Asta, al meu, a ajuns sa fie cât blocul de înalt. Ba, mai înalt… În primavara aceasta, a înflorit, parca, mai mult ca în alte dati, ca o mireasa la altar în haina sa îngereasca, cu crengile arcuite spre cer, viteze si neabatute. Asta, pâna azi-dimineata, când l-am gasit cu crengile aplecate, verzi si dolofane cu fructe pe ele, bobite verzi si tot mai grele, care, uite, i-au aplecat coroana spre pamântul de unde a aparut în lume. Ma bucur si-mi spun ca e semn al unui rod bogat, ce va atrage copiii de prin împrejurimi si pasarile cerului care se vor bucura de dulceata ciorchinelor negre si mari si carnoase. E ca un poem divin, la flacara caruia îmi masor existenta si care-mi spune ca, totusi, viata-i frumoasa si merita sa fie traita…

Eugen Verman