O poveste de viata cutremuratoare
Copilarii nefericite, suflete nevinovate si lovite de soarta. De o soarta mult prea crunta. “Acasa” pentru ei inseamna doar o camera micuta de lut, fara lumina, innegrita de fumul gros din soba subrezita, singura sursa de caldura. Sunt patru copii de toti. Doi baieti si doua fete. Si tatal. Mama i-a parasit in urma cu patru ani si nu s-a mai interesat deloc de ei. Ascund in inima lor frageda o poveste de viata cutemuratoare.
Madalin-Constantin, Elena, Ana-Maria si Gheorghita. Primul, mezinul, are doar 7 ani si deja e in clasa a II-a. Urmeaza surioara, de 10 ani, “sora cea mare”, de 13 ani, si “stâlpul casei”, de 15 ani. Sunt patru frati loviti de soarta, care traiesc in conditii greu de imaginat. Alaturi de ei, si tatal lor, Gheorghe Tugui, de 43 de ani. E tânar inca. Dar pare mult mai batrân. Viata a lasat urme adânci pe chipul sau. Cinci suflete uitate de lume. Stau intr-o casa darapanata, in conditii insalubre, in care mizeria si saracia depasesc orice limite, in comuna Racova, “peste deal”, aproape de groapa de gunoi a satului. Mama si-a abandonat familia in urma cu patru ani. “M-am dus dimineata la scoala. Când m-am intors, ea nu mai era”, ne spune trist, Gheorghita. Mama nu mai are nume pentru ei. L-au uitat. Sau cel putin nu vor sa si-l mai aminteasca. Acum e doar “ea” si atât. “Nu mi-e dor de «ea». Nu vreau sa mai vina la noi”, adauga, cumva in soapta, Madalin. Surorile zâmbesc incurcate. Un zâmbet amar. Asa cum le e si viata. Amara si mult prea chinuita.
Copii fara copilarie
Familia Tugui locuieste acum intr-o fosta magazie. Asta dupa ce casa lor a ars din temelii in dimineata de 2 decembrie 2010. “Am iesit atunci sa dau de mâncare la cai. Apoi am vazut casa in flacari. A ars tot. De la o lumânare. De la lumânarea la care invatau fetele. Copiii plecasera toti la scoala. N-am mai salvat nimic. A ars tot. Cartile de scoala, haine, mobila. Am reusit sa scot doar un pat din bucatarie si sa strâng vreo doua perne. In rest, niciun ac. Ne-am mutat fortat acum in fosta magazie, care era ca o bucatarie de vara”, a explicat tatal, stergându-si stingher o lacrima.
Teme la lumânare
Nu au curent electric, gaze, apa curenta. Nimic. Nici n-au avut vreodata. Asa traiesc. De-o viata. In camera insalubra, despartita in doua doar de un prag de lut, cu pereti reci din pamânt in care sunt doua paturi, o masa, o lampa si câteva haine aruncate intr-un colt. Singura sursa de caldura este o soba subreda. Toti cinci dorm pe paturi murdare, fara lenjerie, se invelesc doar cu o plapuma, capatata de prin vecini. Ei spun acestui loc… ”acasa”.
„Niciunul nu e corigent la scoala”
Când am intrat in batatura lor, cei mici ne-au invitat in casa. Sa ne arate locul unde isi fac lectiile. Imaginile de cosmar te intâmpina inca de la intrare. Ochii se obisnuiesc greu cu intunericul. Primul lucru care iti trece prin minte este cum in secolul XXI mai pot exista si asemenea cazuri, cum se poate trai in aceste conditii! Fata cea mare, Ana-Maria, la cei 13 ani, e mama pentru toti. Gheorghita insa, e “baza”.
Alocatiile lor si ajutorul social al tatalui sunt singurele venituri ale familiei Tugui. “Si ce mai face tata cu munca zilnica. Merge la treaba cu cei doi cai. Cum cade câte o ocazie”, se aude si Elena. Fetita vrea sa devina doctor, iar baiatul cel mic, fotbalist. In mica locuinta, cu peretii scorojiti si innegriti de fum, si-au improvizat o masa, unde isi fac temele. La lumina lumânarii! Chiar si pe timpul zilei, pentru ca incaperea este intunecata. Au note bune la scoala. Toti patru. “Cel putin niciunul nu mi-e corigent”, se mândreste tatal. Baiatul cel mare a ajuns deja la liceu. Tocmai la Buhusi. Nu e o distanta mare, dar când trebuie sa mergi pe jos atâtia kilometri pare ca nu se mai termina. Când are bani, mai ia “ocazia” din strada. Acoperisul e spart, tavanul la fel. Pe jos e lut. Umed.
Mâncare: jumari si ghebe
La marginea patului, pe o masa improvizata, troneaza un lighean ciobit, cu o mâna de ghebe in el. Mâncarea lor. “Azi sunt ghebe. Ieri au fost jumari reci”, spune strengar cel mic. Ana-Maria incearca sa rezolve o problema la geometrie. Trage tare sa-si faca temele, pentru ca trebuie sa spele rufe. “Hainutele de scoala, ca sa fie curate. Ale mele si ale fratiorilor”, explica. Stau desculti in casa, iar când ies afara, isi schimba intre ei singura pereche de cizme din cauciuc pe care o au. Gheorghita si tatal au grija de cai, merg impreuna la munca prin sat, hranesc cei doi iepuri din cusca, taie lemnele pentru foc, aduc apa. “Vreau sa le iau o vaca. Sa aiba si ei o gura de lapte cald”, mai spune tatal. Lumânarile arunca pe fetele lor angelice raze usor rosiatice. Tatal lor plânge. Pe ascuns, sa nu-l vada copiii. “Sunt copii buni, invata bine, iar eu nu am cum sa-i ajut, a continuat cu glasul taiat de emotie. Muncesc cât pot. Dar e greu. Sotia am inteles ca e undeva pe la Centrul Maternal, la Bacau. A venit prin octombrie sa ii mai dau o sansa. Dar ce sansa sa-i mai dau? Copiii nici nu vor sa mai auda de ea.” Un parinte neputincios in fata vietii. O viata de lânga noi. “Nu vreau sa renunt la ei”, mai spune Gheorghe Tugui.
Au uitat sa mai râda
Asa sarace, chinuite de soarta, cele cinci suflete din satul Racova sunt o familie. O familie unita, dar parca blestemata. Odata cu plecarea mamei, copilaria celor patru frati s-a terminat brusc. Au devenit peste noapte adulti. Pentru ca pe umerii lor firavi apasa greu un singur lucru: sa supravietuiasca. Soarta lor este si in mâinile oamenilor cu suflet. Singurii care pot sa ii ajute. I-am intrebat ce-si doresc cel mai mult. Au raspuns parca in cor, intr-o dorinta comuna. “Vacuta. Si o bicicleta sa nu mai mearga Gheorghita pe jos la scoala”. Atât. E prea mult?
Roxana Neagu
