În vremurile astea-i cam greu să-ți faci prieteni noi. Și nu-i foarte ușor nici să-i păstrezi pe cei vechi. Din fericire, pe majoritatea am reușit să mi-i țin destul de aproape. Chiar și pe cei de departe, ha, ha! Despre Cerșetoru’, în schimb, nu mai știam nimic de ani buni. Sincer, îl credeam mort.
Ultimul lucru pe care-l aflasem era că un accident de mașină îl băgase în comă, undeva prin Leith. Alte vești nici c-am mai avut. Până vineri seara, când am dat peste el, absolut din întâmplare, într-o librărie. M-am simțit ca și cum aș fi câștigat la loto. Am vrut să-l scot imediat la niște halbe, dar m-a făcut praf spunându-mi că se lăsase de băut! A rămas să ne vedem a doua zi. Glumind, am întins un deget amenințător: „Să nu care cumva să-mi dispari!”.
N-a dispărut. Așa că, sâmbătă l-am înșfăcat de guler și, în al nouălea cer, l-am dus la mine acasă. Eu m-am pus pe pilit, el pe povestit. M-a informat că, mai nou, își zice Jim; ok, Jim. Și că s-a mutat în State; bun, mă pot obișnui și cu asta, ce mi-e Scoția, ce mi-s The United States of A.
Dar când mi-a spus că a devenit artist plastic, și încă unul de succes, era să cad de pe scaun. Haida de, Johnny Rotten meets Paul Klee! Mai puțin alcool, mai multă artă-n pana mea! Apoi am vorbit de-ale noastre: fotbal și scursuri. În treacăt, mi-a aruncat că în ultimii 30-35 de ani fotbalul scoțian nu a văzut un atacant mai meseriaș ca Mo Johnston.
În replică, i-am spus că de când mama m-a făcut n-am cunoscut o lepră mai mare ca Mojicu’. Mi-a cerut detalii. I le-am dat. Când a auzit despre ce-i vorba, i s-a reaprins vechea scânteie a furiei și a scos șișul: „Îl tai, gen”. L-am potolit, explicându-i că genul ăsta de lepădături trebuie tăiate în alt fel. A zâmbit și a ridicat degetul mare. Eu am înălțat paharul: „Să crape dușmanii!”. N-am ciocnit, că el avea doar apă, și nu se face să ciocnești cu apă. Dar am bătut palma. Ca doi buni, doi foarte buni prieteni.
