S-a întâmplat zilele trecute. Pe stradă. Undeva, în fața mea, un puști- cât să fi avut oare? 6, 7, 8 ani? – în fine, un puști de clasă primară și-a întrebat mama: „Ce-i acela un paradox?”. Cum în acel moment tocmai mă pregăteam să-i depășesc și, ca să o spun pe a dreaptă, sunt și cam fudul de urechi, nu am mai auzit și răspunsul mamei.
Dar m-am gândit la el. Oare cum i-a explicat mama noțiunea? Apoi, am încercat să-mi amintesc ce răspuns i-am oferit eu fiică-mii pe când aceasta se afla la…vârsta primului paradox. Asta dacă m-o fi întrebat vreodată pentru că ea a avut profesori „particulari” de înaltă ținută pedagogică precum Marta Vorbăreața, Arthur și Curiosul George. Și dacă m-ar fi întrebat, ce i-aș fi zis? Probabil că aș fi apelat la un exemplu.
De altfel, nici nu ar fi fost prea greu. Nu știu dacă v-ați dat vreodată seama, dar noi trăim într-o țară a paradoxurilor. Sau, și mai exact, într-o țară-paradox. „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”. Dar să lăsam la o parte poezia și să luăm în piept viața. Cea de zi cu zi. Așadar, românii se vaită că o duc rău, dar majoritatea au telefoane de ultimă generație. Și nu doar telefoane! Ne plângem că de-abia ne ducem traiul, că n-avem ce mânca, iar unii dintre noi mai și ducem dorul lui Ceaușescu, însă ne călcăm în picioare zilnic pe la hypermarket-uri, cu cărucioarele doldora.
Alt paradox: de o bună bucată de vreme ni se explică, apelându-se la cifre, grafice și statistici că ne-a crescut constant nivelul de trai, în timp ce singurul lucru pe care-l vedem și-l simțind crescând, zi după zi, e cursul leu-euro. În fine, ani la rând, ba chiar decenii în șir ne-am tot gândit ce bun ar fi un străin în fruntea țării. Cum ar mai pune el – englezul, franțuzul, suedezul sau, ehehe, neamțul – la pământ toate năravurile noastre! Ei bine, avem un președinte de țară neamț, care se comportă ca ultimul român. Norocul lui, nu? Și, ca să încheiem tot cu un paradox, ce pentru el este un noroc chior, pentru noi e curat… ghinion.
Dan Sion
