Interviu cu scriitoarea Cristina Ștefan
– Sărut mâna, LA MULȚI ANI! Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Grele întrebări, la vremuri grele, căci nu e ușor să răspunzi când tocmai împlinești 65 de ani. Ce sunt cei 65 de ani strânși într-o cifră? Creșteri, descreșteri, succese, eșecuri, pierderi, câștiguri, datorii împlinite și nesfârșite așteptări. Toate acestea, cumulate, sunt metacuvinte. Eu, prin cuvânt, al meu, al celora citiți într-o viață de om, înțeleg sensul vieții. Cel atât de căutat de filosofii timpurilor și, de fapt, negăsit. Pentru că piatra filosofală nu prea există. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă versurile cuvintelor mele sunt eu sau meta-eul meu. Și atunci m-am analizat cum/ cine sunt când scriu, atunci când gândul, ideea, imaginea mă fac să iau caietul și să scriu. Doar în rest sunt o femeie, soție, mamă, bunică absolut obișnuită. Dar când scriu sunt fereastră către o lume numai a mea cu Dumnezeu. Acel prundiș al lacului limpede din mine la care nu are acces nimeni în afara Lui. Probabil, cum spuneam: ,,Lumea mea de rezervă”. Să nu mă întrebați care dintre lumi e mai importantă… Sunt gemene. Trec ușor dintr-una în cealaltă și le respect egal cuvintele lor ctititoare. Cuvântul, pentru mine, este fericirea însăși a existenței mele. Îl mențin curat, îl studiez, îl vindec, sunt creatorul lui, medicul lui, mama lui, profesorul, și-n egală măsură, învățăcelul lui. Într-o lume a glagoriei violente, a aruncătorilor de vorbe, a sfârtecării cuvântului, ce altă dimensiune onorabilă să aleg decât a fi prin cuvânt?
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Firea omenească este duală. Pilda aceasta, a Fiului Risipitor, este mai profundă decât la prima citire și învățătură. Pe de o parte, suntem noi, oamenii, dăruiți binelui, dragostei între oameni, grijii pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pe de altă parte, suntem focul mocnind al libertății, al nerespectării regulilor impuse de alții, al normelor. Îngeri și îngeri căzuți. Binele și răul într-un același embrion existențial. Cât rău au făcut oamenii încredințați că, de fapt, fac bine? Sau binele înfăptuit în urma unui rău întâmplat? Relativ, totul este relativ între cele două dimensiuni umane. Pentru că nu avem capacitatea intelectuală a discerne absolutul între bine și rău. Acționăm impulsiv pe cei doi vectori, uneori chiar instictiv. Poate că nu vom ajunge niciodată, sau nu pe planeta asta, să putem discerne ideal… Dar mă străduiesc, cel puțin, să dau o șansă Fiului Risipitor, dar să și îngrijesc pe Fratele meu, fidel și iubitor. Cred că alegerea aceasta ne presupune exact dreptul de a nu judeca, ci de a ierta și a dărui, drepturi pe care le-am cam pierdut odată cu evoluția noastră… decadentă. Eul nostru limitat ne face doar bătaia de aripi ale fluturelui, cu milioane de consecințe posibile.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
–Eu l-am descoperit relativ târziu pe Spinoza, dar și controversa lui cu Einstein, referitor la existența lui Dumnezeu. Mai întâi citisem Biblia, la porunca bunicii Maria, foarte credincioasă și bisericoasă. Apoi, Pascal, cu pariul lui, m-a liniștit în a pune întrebări. Dar sunt o biată ființă care nu are a judeca marile legi ale Universului și dacă este să le numim Creatorul, această forță uriașă, această energie de neconceput minții umane, acest artist suprem, această perfecțiune a Facerii vieții, atunci da, îi transmit lui Dumnezeu unele gânduri și rugăciuni în nimicnicia mea. Nu stau la șuete cu Dumnezeul pe care îl gândesc suprem, dar de câte ori l-am sunat, mi-a răspuns cu aripă protectoare. Chiar simplul fapt că am trăit aici, iubind și dând naștere copiilor mei, este răspunsul Lui. Și privesc copacii din livadă, brândușele și ghioceii, cerul, cocorii sosind, cum să nu-I mulțumesc lui Dumnezeu? Și dumneavoastră ați răspuns asemănător în cartea ,,Dac-aș fi fost Dumnezeu” – o, acest titlu îndrăzneț! Ați răspuns nu direct, ci prin itinerarul faptelor personajelor. Nu suntem Dumnezei, dar putem, deocamdată, să alegem calea spre El.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Sigur că sunt utopii în versiunea existenței lor fizice. Însă nu cred că sunt utopii în versiunea conștiinței fiecăruia dintre noi. Dacă noi suntem mici atomi de energie conectați la energia universală – o numim Dumnezeu – (nu e chiar imposibilă ipoteza), atunci alegerile noastre în viață pot fi puse într-o grilă de testare și rezultă un punctaj anume. Păstrarea noastră ca energie după moartea fizică depinde de pragul atins. Simplu, nu? Și poate, tot ca părți integrante energiei universale, tot noi avem capacitatea, pe care nu o cunoaștem în timpul vieții, de a ne judeca la final. Nu aleg nici raiul, nici iadul. Aleg o nouă viață!
– Când ați trădat, uneori, ce-ți simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Să fi trădat, nu știu. Cel puțin, nu conștient. Pentru simplul motiv că am fost și sunt un om liber de înregimentări în sisteme, în organizații, în contracte de vreun fel, în partide politice. Sunt un om liber, cu liberul meu arbitru. Nu, nu urăsc, deși am dușmani, nu știu de ce apăruți, și nu am făcut rău nimănui din vrerea mea conștientă. Nu mă declar un om bun, am repulsiile mele, oameni pe care îi antipatizez, poate fără motiv, dar trădare, ură, satisfacții din astea, nu! Ar fi bătăi de cap fără noimă și am, slavă Domnului, la ce mă gândi încă, fără a mă vătăma în vreun fel. Pot vorbi, însă, de trădarea mea pentru mine însămi, alegându-mi meseria pentru care mi-am făcut datoria fără pasiune, însă și aceasta a avut reparație spre vârsta a doua, căci am scris din belșug… No, je, ne regrette rien!
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Nici Dumnezeu nu a stârpit invidia, crima, războiul. Suferința face parte din aceeași fire duală pe care o ducem ancestral. Și toate sunt făcute de oameni în viața lor foarte scurtă… Avem un loc extraordinar pe această planetă, dar nu am ajuns la claritatea gândirii care să apere acest loc. Evoluția umană se dovedește distructivă, iată, după două milenii de civilizație. Legi împotriva războiului nu s-au făcut. Deși suntem un imens conglomerat, umanitatea gândește în șapte miliarde de feluri. Facerea nu trebuie cârpită, a fost perfectă, omul în schimb, trebuie să-și înalțe mintea. Prin educație. Mintea este cea mai mare victorie a omenirii, cea mai aproape de lumina peșterii lui Platon.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
,,…pe mine/ Mie redă-mă!” (,,Odă în metru antic”, Eminescu).
