Înainte ca telefoanele mobile să încapă în buzunar, înainte ca mesajele să ajungă în câteva secunde și înainte ca internetul să șteargă distanțele, exista un sunet pe care satele din zona Moinești îl așteptau cu nerăbdare: glasul unei goarne.
Nu era fanfara satului și nici vreun semnal de primejdie. Era poștașul.
Venea încet, într-o șaretă cu două roți, trasă de o iapă albă, iar înainte ca oamenii să-l zărească după cotul drumului, îi recunoșteau chemarea. Pentru mulți, acel sunet însemna mai mult decât sosirea corespondenței. Însemna că cineva drag nu uitase de ei.
O poveste publicată de Oficiul Moinești 1 readuce la viață această imagine aproape uitată, din anii ’70, când poșta era o adevărată punte între oameni, iar fiecare drum era o poveste.
Un drum care lega șapte sate
În fiecare dimineață, poștașul pornea din Tescani și străbătea kilometri întregi până la Enăchești, Strugari, Cetățuia, Iaz, Pietricica și Răchitișu.
Nu existau drumuri asfaltate peste tot, iar vremea nu făcea niciun rabat. Vara ridica nori de praf, toamna transforma ulițele în noroi, iar iarna acoperea totul cu troiene. Totuși, poșta ajungea.
Iapa albă cunoștea fiecare curbă, fiecare pod și fiecare fântână unde omul și animalul se opreau pentru câteva clipe de odihnă.
Geanta care purta speranță
În geanta mare de piele nu se aflau doar scrisori.
Erau pensiile pe care bătrânii le așteptau pentru a-și cumpăra pâinea, mandatele trimise de copiii plecați la oraș, ziarele care aduceau lumea în case și, uneori, câte o telegramă.
Telegrama era poate cel mai greu plic.
Când apărea dintre celelalte hârtii, parcă și liniștea satului se schimba. În câteva rânduri dactilografiate puteau încăpea o veste despre nașterea unui copil, o chemare urgentă sau un anunț care schimba pentru totdeauna viața unei familii.
Poștașul, omul în care toți aveau încredere
În multe gospodării, bătrânii nu știau să citească.
Poștașul deschidea scrisoarea și le citea cu răbdare fiecare rând. Dacă era nevoie de răspuns, îl scria el, așezând pe hârtie cuvintele dictate printre emoții și lacrimi.
Nu era privit ca un simplu funcționar.
Era omul care lega satul de copiii plecați departe, de rudele din alte județe și de lumea care părea atât de îndepărtată.
O lume în care oamenii aveau timp unii pentru alții
Satele de atunci nu erau bogate.
Casele mici, acoperite cu draniță, fumegau în fiecare dimineață, copiii alergau desculți pe ulițe, iar oamenii își împărțeau pâinea, apa și vorba bună fără să stea pe gânduri.
Poarta era deschisă aproape tot timpul, iar vecinii știau când cineva are nevoie de ajutor, fără să fie anunțați printr-un mesaj.
Poștașul făcea parte din această comunitate. Era primit cu respect și cu bucurie, iar oprirea șaretei în fața unei case devenea un mic eveniment.
Când speranța avea tropot de copite
Astăzi trimitem fotografii, documente și mesaje într-o fracțiune de secundă.
Dar viteza nu a înlocuit întotdeauna emoția.
În urmă cu doar câteva decenii, speranța venea încet, pe un drum de țară, într-o șaretă trasă de o iapă albă. Avea chipul poștașului și sunetul unei goarne care vestea că, dincolo de dealuri și de distanțe, cineva se gândea la tine.
Poate că tehnologia a făcut comunicarea mai ușoară. Dar puține lucruri pot egala emoția cu care oamenii ieșeau odinioară la poartă, așteptând nu doar o scrisoare, ci omul care le aducea o bucată din lumea celor dragi.
