Pe stadionul din Bacău, printre bărbații cu fulare alb-roșii, printre fum de semințe și înjurături aruncate spre arbitru, era cândva o femeie mică de statură, cu batic legat strâns sub bărbie și ochii lipiți de teren. Nu venea pentru spectacol și nici pentru modă. Venea pentru ceva ce nu putea explica prea bine nimănui: pentru fotbalul care îi intrase în sânge și nu mai plecase niciodată de acolo.
O chema Viorica Mărcuș. În familie îi spuneau simplu „mama” sau „bunica”. În tribune, fără să știe, devenise un fel de legendă, scrie sport.ro.
Povestea ei nu începe însă pe stadionul Municipal din Bacău, ci pe drumurile prăfuite dintre satele județului, într-o vreme în care fotbalul comunal era mai important decât multe lucruri serioase din viață. Acolo l-a cunoscut pe primul ei soț, fotbalist la A.S. Răcăciuni.
Erau anii în care echipele mergeau la meciuri cu camioane Bucegi acoperite cu prelată, cu bănci de lemn în spate și oameni înghesuiți unul în altul. Femeile nu prea mergeau la fotbal. Dar Viorica mergea. Însărcinată, prin ploaie, prin frig, prin sate uitate de lume, doar ca să-l vadă jucând.
„Pentru ea era o aventură extraordinară”, povestește fiica sa, Lucica Dima. „Acolo s-a prins microbul.”
Microbul acela nu s-a mai vindecat niciodată.
Anii au trecut. Viața a dus-o la Bacău, într-un apartament din zona Ghioceilor, aproape de stadion. Aproape prea aproape. În fiecare duminică auzea mulțimea, fluierul arbitrului, uralele care se rostogoleau peste cartier. Și într-o zi a plecat singură la meci.
Nu a anunțat pe nimeni.
Și-a cumpărat bilet, și-a pus semințe în buzunar și a intrat în mulțime ca orice suporter adevărat. Fiica ei își amintește că încercase să o convingă să stea într-o zonă mai liniștită, rezervată invitaților importanți.
Viorica nici n-a vrut să audă.
„Eu acolo merg, unde am bilet.”
A vrut să intre printre primii pe stadion. În momentul în care s-au deschis porțile, mulțimea s-a strâns violent spre grilajele de acces. Ea a rămas prinsă între oameni și fier.
A auzit cum i-au pocnit coastele.
Dar nu s-a întors acasă.
A intrat pe stadion, a stat la meci, a strigat, a aplaudat și s-a bucurat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trei săptămâni nu a spus nimănui nimic despre durere. Familia a aflat abia când femeia nu s-a mai putut apleca să măture prin casă.
Avea două coaste fisurate.
„Nu am putut s-o cert”, spune fiica ei. „Pentru ea era pasiunea vieții.”
În apartamentul lor din Bacău, fotbalul devenise ritual. Când juca SC Bacău, toată casa intra într-un fel de stare de asediu. Televizorul era numai al ei. Geamurile se închideau vara, pentru că țipa atât de tare încât vecinii puteau auzi fiecare fază.
„Hai băieții! Hai băieții!”
Bătea cu palma în masă, se ridica în picioare la ocazii, comenta arbitrajul, suferea la ratări și aproape că plângea când echipa pierdea. Iar dacă adversarul era prea umilit, i se făcea milă.
Avea și o dragoste aparte pentru Steaua București. În 1986, la finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, a trăit victoria ca pe o izbândă personală. În sufragerie, cu ochii fixați pe televizor, a urmărit fiecare penalty apăsând carnețelul pe genunchi, notând faze și rezultate cu o rigoare aproape academică.
Carnetele ei erau pline de tabele, scheme, scoruri și nume. Nu doar din fotbal. Știa regulamente de patinaj artistic, urmărea tenis, Jocurile Olimpice, gimnastica, orice competiție care însemna emoție și luptă.
Noaptea, când restul casei dormea, ea stătea singură în sufragerie, cu televizorul aprins și pixul în mână.
Știa cine sunt Pelé și Diego Maradona. Știa loturi, clasamente și istorii. Pentru familie devenise enciclopedia sportivă a casei.
Dar poate cel mai frumos lucru la povestea Vioricăi Mărcuș este că iubirea ei pentru fotbal nu s-a născut din trofee sau performanțe. S-a născut din dragoste.
Dragostea pentru un tânăr fotbalist din Răcăciuni, urcat într-un camion Bucegi, pe drumurile unei Românii care astăzi aproape că nu mai există.
Poate de aceea nu a renunțat niciodată.
Pentru ea, fiecare meci era și o întoarcere în timp. Spre tinerețe. Spre iubirea vieții ei. Spre anii în care fotbalul însemna comunitate, drumuri lungi, ploaie, praf și bucurii simple.
Iar atunci când stadionul exploda de fericire, exploda și ea odată cu el.
