Nu am sa ascund faptul ca, desi am o buna stapânire de sine, în general, ma cam inflamez când aud de „diva” cutare si cutare, cu referire la niste personaje de duzina autohtone. De pilda, denumirea de „diva de la Monaco” mi se pare atât de ridicola, încât cu greu ma pot abtine sa nu râd când Mihaela Radulescu este astfel gratulata de presa tabloida.
Analogia pe care pot sa o fac este aceea cu „Beyoncé de România”, ceva mai stupid si mai vulgar neputând exista în imaginarul meu. Nu ca ar conta neaparat ceea ce cred eu, dar mi se pare ca lucrurile sunt atât de evidente pentru un minimum bun simt, încât ma pot pronunta si eu, fara sa comit vreo exageratiune. Mihaela Radulescu a facut si lucruri onorabile profesional, fiindca nu e de ici-colo sa tii bine în mâna emisiuni de televiziune în direct, sa ai un bun control asupra desfasurarii acestora, prezenta de spirit si cât mai multa naturalete.
Ei, tocmai aici e hiba, fiindca acum mi se pare ca tocmai acea naturalete, acel aplomb firesc sunt pierdute cu desavârsire, locul lor fiind luat de o anume stridenta, epatare, si de o anumita dezagreabila artificialitate. „Raduleasca” e antipatica acum, are si vocea schimbata, si o noua expresie faciala „plasticata”, si, desigur, niste aere de vedeta internationala care nu fac altceva decât sa te indispuna, pentru ca sunt de un prost-gust catastrofal. O si vezi apoi peste tot, pe o multime de coperte de reviste glossy (nu mai pun la socoteala interviurile si postarile de pe Facebook), de parca a secat rezervorul de june aratoase, sexy, proaspete.
Asta înseamna din partea presei lipsa de imaginatie, comoditate, saracie de idei, si din partea „vedetei” cu pricina lacomie, bulimie publicitara, evident, consistent remunerata, numai ca lipsa asta de masura în promovarea propriei imagini duce la o inevitabila saturare a publicului si, implicit, la devalorizare. Lumea se plictiseste repede si usor, asta e, si trebuie sa stii cum si când sa-ti vinzi marfa mai bine. Daca esti o vedeta autentica, simti cum se face treaba asta, ai organ pentru „reinventari” si nu fortezi nota, nu plusezi riscând sa cazi în penibil. Si mai ai si consilieri de imagine, desigur, feed-back-uri.
Dar penibilul la noi e moneda curenta, asa ca e greu sa mai fiu uimita de ceva. Nici macar de faptul ca prietena cea mai apropiata a blondei Elena Udrea a zis despre aceasta ca, la ultima ei înfatisare de la tribunal, a avut „un look impecabil, de zeita”. Ridicolul „mitologiei contemporane” de pe plaiurile mioritice este greu de egalat. A se vedea cu ce „ zeite” ne-am procopsit!
De aia sunt eu paseista si ma refugiez în carti si în filme vechi. Am vazut, recent, la televiziune, un film cu Marlene Dietrich, si, dincolo de patina lui, de un fel desuet de seductie, totusi, acolo era clasa, si actrita era o diva adevarata, care cucerea si printr-un nu stiu ce si nu stiu cum. De fapt, printr-un complicat arsenal de gesturi, atitudine, voce, feminitate, talent, sarm, într-un cuvânt. Filmul se numeste „The Monte Carlo Story”, în traducere „S-a întâmplat la Monte Carlo”, si este o savuroasa comedie romantica despre doi escroci, gamblers, o marchiza si un conte faliti (contele este interpretat magistral de inegalabilul Vittorio de Sica), de un umor si un farmec neatinse de vreme.
