Noua carte, “Provinciale”, a criticului literar Constantin Calin, cunoscut ca un reputat “bacoviolog”, starneste o multime de comentarii. Culmea este ca doar foarte putini oameni au ajuns in posesia cartii, si doar cativa au si citit-o, dar de vorbit pe marginea ei, se vorbeste copios. Circula acel “cica”, vocabula prin care se anunta o barfulita prinsa din zbor. Iar despre barfa, ce putem zice? Ca e un vechi obicei omenesc, si ca nimeni nu scapa de ea. Mai ales oamenii care au facut ceva la viata lor, pentru ca se stie, in pomul incarcat se arunca cu batul. Carevasazica, aud urmatoarea propozitie: “cei de la revista Ateneu ies cam sifonati”. Si voi reveni in cele ce voi scrie asupra acestei afirmatii, pentru ca eram in redactie intr-o perioada careia Constantin Calin ii consacra o “cronica marunta”. Consemneaza adica tot ce se petrecea si se discuta in redactie, reproducand, cu extrema minutie, intensul “comert de vorbe” de acolo. Observator si ascultator foarte atent, criticul retinea tot (si ceva pe deasupra, as spune, cu o usoara malitie), alimentandu-si astfel paginile de jurnal. A avut, slava Domnului, materie destula, pe la mijlocul si sfarsitul deceniului al noulea viata de redactie intrand intr-o zona tulbure, tensionata, cu o multime de incidente total dezagreabile. Care au culminat cu debarcarea redactorului-sef de atunci, G. Genoiu, actiune relatata pe larg in carte. Mi-amintesc cat de dezamagita am fost, intrand in redactie (cu foarte mare greutate, pentru ca totul era inchis pe atunci pentru tineri, si orasele mari, la repartitie, si alte o multime de institutii etc.), pentru ca eu visasem sa devind redactor la o revista de cultura, si atmosfera, climatul de la Ateneu erau departe de ceea ce crezusem eu. Plutea in aer o suspiciune apasatoare. Ca puteai fi “omul cuiva”, ca puteai fi turnator, etc. Eram foarte tanara, nonconformista, cam cu capul in nori, lucrasem in teatru, la Botosani si, avand o mare pasiune pentru scena, ma jucam deseori, si cu vorbele, si interpretand mici momente. De dragul ludicului, ca sa sfidez locul comun, banalitatea, dar si ca sa-i contrariez nitel pe domnii aceia importanti, unii plini de ei ca aveau “opera”, iar eu, fiind la inceputul profesiei, de abia semnasem cateva articole si cronici teatrale. N-am fost deloc primita cu simpatie in redactie, iar asta nu m-a mirat, pentru ca nici vechii colegi nu se aveau bine intre ei. Existau ingrozitor de multe adversitati, resentimente, invidii, orgolii nesatisfacute, rautati, pur si simplu, asa ca asistam deseori la rafuieli, la platitul unor polite, la injurii, amenintari, chiar, mai ales dupa cate vreun pahar in plus, pentru ca, pe vremea aceea atat de sumbra, se bea zdravan peste tot si cu orice prilej. Asadar, la Ateneu erau multe conflicte mocnite, si sumedenie de nemultumiri, de frustrari. Constantin Calin, de pilda, era privit de sus de catre colegii care puteau discuta “cu cartile pe masa”, expresie des folosita atunci, cu un aer triumfator. Ei bine, domnia sa nu avea carti. Las’ ca-si ia acum din plin revansa, scotand niste tomuri masive, in care-i si incondeiaza pe toti, din postura unui moralist, a unui raisonneur. “Otravurile” (trimiterea este la caietele intime, Mes poisons ale lui Sainte-Beuve) lui Calin sunt foarte concentrate si, desigur, vor deranja pe multi. Daca nu au si facut-o. Unii, dintre cei pictati in tuse apasate, joaca acum un soi de teatru, prefacandu-se indiferenti. Ceea ce nu prea cred. Voi reveni, insa, la felul in care s-a „razbunat” Constantin Calin, creionand-si acid „talentatii colegi”, care devin personaje intr-un soi de balci al desertaciunilor, spunand in incheiere ca autorul „Provincialelor” este el insusi personaj intr-o carte inconfortabila, dar interesanta ca marturie foarte subiectiva si hipercritica.
In jurul “Provincialelor” (II)
Am promis ca voi reveni, oprindu-ma de asta data asupra personajului Constantin Calin, asa cum se autoportretizeaza in cartea domniei sale. In primul rand, isi recunoaste “rigiditate de om cu o singura fata”, care nu admite “metamorfozele” celorlalti, apoi se descrie astfel: “Ochii mei sunt albastri, dar sufletul, deseori, cenusiu”. Este evident ca nu e deloc ingaduitor cu sine si ca se percepe exact, atunci cand noteaza: “In ciuda placiditatii mele exterioare, sufletul meu e ca frunza plopului: tremura la orice adiere sentimentala. Rigid, scortos la suprafata, sunt nelinistit si ductil inauntru. Par sever, distant, dar tanjesc dupa tandrete. Sunt tendinte pe care ma feresc sa le dau in vileag, care i-au ramas necunoscute si mamei. Si nu exista ratare mai dureroasa decat aceea de a nu putea sa te infatisezi asa cum esti! Ma rasucesc in aceste contradictii, zilnic, preocupat de dezacordurile cu mine insumi si cu lumea.” Iti trebuie tarie de caracter, desigur, si un soi de masochism ca sa te privesti astfel, fara crutare. Iar felul acesta de a fi, hiperlucid si hipercritic, il indreptateste (in opinia sa) pe autorul “Provincialelor” sa aplice acelasi tratament nemilos si celorlalti, colegilor de redactie, oamenilor cunoscuti in diferite imprejurari. Si o face sistematic, beneficiind de un ascutit dar al observatiei, calitate de care e foarte constient, si subliniaza asta, ca sa nu se “subestimeze”. Pozitionat la margine, dupa cum o spune, domnia sa are mari exigente vizavi de semeni, neputand suferi “complezenta, servilismul, laudele nesincere (abile, strategice, diplomatice), inspirate de calcul si nu de respect. Detesta “echilibristica morala” si “gesticulatia lipsita de autenticitate”. Lista cu lucrurile si naravurile pe care nu le accepta sub nicio forma e mult mai lunga insa. Sunt cuprinsi in ea “zelatorii, ipocritii, viclenii care impart in stanga si-n dreapta vorbe bune. Ei sunt cei care mascheaza adevarul, il lustruiesc, il livreaza cu cantarul, pun in circulatie doar partea lui usor digerabila”. Dar exista cineva, ma intreb, care detine adevarul absolut? Si se poate institui cineva in postura unui judecator suprem, condamnandu-i pe ceilalti oameni pentru nejunsurile, defectele, pacatele lor? Constantin Calin afirma categoric: “Adevarul cere intotdeauna concentrare, profunzime; nu sunt capabili de asta!” (nesuferitii din citatul de mai sus, n.m.) Autorul jurnalului nu-i are la suflet nici pe oportunistii care “nu se ocupa niciodata de idei, ci de persoane”, urmarind sa “faca frumos, si sa traga de pe urma acestora un profit.” Dar si domnul Calin se ocupa, oho, foarte mult de persoane, vom vedea cum, si in ce fel, data viitoare.
In jurul „Provincialelor”
(Epilog)
In pur spirit critic junimist, Constantin Calin e cat se poate de coroziv cand isi fixeaza colegii in niste portrete gravate in acid. Mi se pare ca-i priveste de sus, cu un aer „hautain”, categoric superior. Niciunul nu scapa sarcasmelor diaristului. G. (eu am sa folosesc doar aceasta notatie, cele doua formule, nume propriu intreg si initiale coexistand in „Provinciale”) este un „om al cliseelor”, scrie pretios, fals, redundant, nu stapaneste nici macar acordul gramatical, umbla numai cu diversiuni, e grosolan, are ceva de „mistret”, se comporta ca un „satrap”; A. e ambiguu, un expert in arta fofilarii si, in ciuda blandetii autoproclamate, e foarte iute la muscatura, ranchiunos, „tenace in antipatiile sale”; Sp. apare ca un om al tuturor compromisurilor, avand „o trestie in loc de coloana vertebrala”; Cs. nu-i lipsit de inteligenta, dar nici el nu dispune de vertebrare morala, in plus, e un „polemist dirijat”, si vulgaritatea il pandeste mereu. B. are un amor propriu hipertrofiat, O.G. a fost „versificator ocazional” si a plagiat, ba se mai si „serveste” fara niciun pic de scrupul din versurile unor tineri poeti bacauani cenaclisti (aici e reprodusa, cu lux de amanunte, cearta dintre S. A. si G.); V.M. e „caligraful” redactiei, cu un „stil lubrefiat”, punand „banalitati pe bigudiuri”. In fine, apar si eu in multe pagini, „intr-o lumina simpatica”, dupa cum sustine domnul Calin in dedicatia la volumul pe care mi l-a daruit. Vorbesc mult, slobozesc tot felul de teribilisme, intru in redactie spectaculos, in pasi de dans, am pusee de narcisism, ma mai fandosesc, si sunt „volage” etc. Nu mi-am prea recunoscut simtul parodic, teatral, histrionismul, bravada (pour „épater le bourgeois”) si, mai ales, autoironia, dar in mare nu ma dezic de portretul schitat de Constantin Calin, fostul meu „colocatar de redactie”. Mi-am vazut defectele, cu ochii lui, si m-am amuzat. Iar cu umorul care nu-mi lipseste, din fericire, i-am si zis ca sunt incantata ca i-am oferit atata materie vie, incitanta, pentru a creiona un personaj, cum a facut el din mine. Stiind ca domnia sa nu „innegreste hartia cu oricine”. Si i-am mai spus ca, uneori, chiar mi-e dor de acea tanara femeie dezinvolta, nonsalanta, vesela, etc…
Bref, Constantin Calin a scris o carte interesanta, dar, cred eu, a publicat-o cam tarziu. Pentru ca sunt in ea multe dezvaluiri, marturii care tin de acea literatura de sertar despre care am tot vorbit candva, ea dovedindu-se mult mai redusa cantitativ decat se astepta. Am gasit in „Provinciale” pagini document despre epoca aceea dezgustatoare, care corupea moral, si ne-a coplesit pe toti. In care traiam o dramatica dedublare, fiind stigmatizati de sistem. Atunci, in vremea dictaturii comuniste, „omul platea foarte mult pentru autorul din el”, si multi scriitori au facut compromisuri mai mici sau mai mari, convietuind in complicitate cu dictatura. Iar literatura functiona si ea, dupa cum s-a spus, intre doua plenare. Am mai detectat, in cartea in discutie, si niscaiva figuri de insi din nomenclatura comunista locala, prinsi ca intr-un insectar in acest jurnal.
Voi incheia acum cu cateva consideratiuni de fond. Constantin Calin e rece ca diavolul cand scrie, asa cum zicea Gorki despre Cehov, stilul sau avand o precizie aproape chirurgicala. Dar este un stil expresiv, multifatetat, cu fina cizelura, lucrat cu infinita migala. Constantin Calin este un intelectual de format mare, un carturar serios, un om care traieste prin si pentru literatura. O literatura de idei. „Traiesc pentru a mai citi o carte, pentru a mai scrie un articol”. Are obsesia de a scrie (spaima de sterilitate e foarte mare), de a folosi acea „caramidarie” adunata atata amar de ani. O vrea folosita cu orice pret. Desigur, il pretuiesc pentru acest efort de constructie, care contrabalanseaza, productiv, un anumit simpatic oblomovism de substanta. I-am apreciat, de asemenea, „viciul” (urmatorul dupa lectura) de a da sfaturi, beneficiind de aceasta calitate cand am avut nevoie in chestiuni legate de revista „Ateneu”. Si ii inteleg pasiunea de a despica firul in patru, cunoscandu-i inconvenientele din propria-mi experienta.
In fine, „Provinciale” are numeroase pagini admirabile, mai ales in prima parte. Cea de-a doua mi-a lasat insa, de multe ori, si un gust amar, pentru ca m-am intrebat, nu de putine ori, la e bun? Parca-s prea numeroase acele disecari de fir, si prea multe intamplari oarecare, nesemnificative, unele penibile, taclale de redactie, nimicuri trec in paginile cartii. Indignarile, enervarile sunt productive pentru Constantin Calin, care are nevoie de ele pentru a scrie la cald, dand replica (pe hartie) celor de care vrea sa se diferentieze. Un pic de „dezabuzare boiereasca” parca ar fi dat mai bine insa in unele situatii. Si n-ar fi ciuntit cu nimic valoarea cartii.
