Când este vorba despre filosofie, recunosc un lucru: nu ma prea trage inima la lectura decât daca-i vorba despre niste scrieri atractive si prin stil. Citesc, asadar, eseuri, de obicei, frumos scrise, unele chiar sclipitoare. Acum, în vremea din urma, pentru ca în perioada studiilor am citit, la istoria filosofiei, si ce nu-mi placea, evident. Ca doar aveam examene, care nu erau o joaca la o facultate serioasa. Dar ce m-a atras dintotdeauna la cartile cu subiecte din sfera filosofiei este o scriitura empatica si expresivitatea formularilor aforistice. În care stralucea Cioran al nostru, dar sunt multi autori francezi, în primul rând, pentru ca stilul despre care vorbeam le este propriu, care m-au delectat de-a lungul timpului, începând cu Montaigne. Si, recent, i-am citit lui Alain Finkielkraut ultimele eseuri publicate sub titlul „si daca dragostea ar dainui”, carte aparuta le Humanitas. Eram familiarizata cu scrierile reputatului eseist si om de televiziune francez, pastrând o frumoasa amintire de la penultima lectura, „O inima inteligenta”. Iar acum, vine cartea aceasta cu un titlu atât de ispititor, intentionat lasat fara vreun semn de punctuatie explicit. Ca sa stârneasca uimire, curiozitate, reflectie. „Si daca dragostea ar dainui” cuprinde patru eseuri pe marginea unor opere literare foarte cunoscute (pornind de la „Principesa de Clèves”), semnate de autori ca Ingmar Bergman, Philip Roth, Milan Kundera. Astfel ca semnificatia majora a cartii este o minunata declaratie de dragoste pentru literatura, la care subscriu cu entuziasm, cum altfel? Dar Alain Finkielkraut, un fermecator idealist, de fapt, se refera si la sentimentul propriu-zis al iubirii pentru un barbat sau o femeie, declarând ca nu se împaca defel cu noul caracter efemer al dragostei din vremurile noastre, marcate de dezordine amoroasa, la care s-a referit pe larg într-un volum anterior, scris împreuna cu Pascal Bruckner. Acesta scrie câteva rânduri de prezentare pe coperta a patra a volumului, afirmând cu „nu mai putem iubi precum parintii nostri, întoarcerea la acele timpuri este imposibila”. Oricum ar fi fost acele timpuri, cu alte presiuni sociale, alte moravuri, alte prejudecati, eu sunt sigura ca, dintotdeauna, dragostea a fost cel mai fragil sentiment. Si mereu l-am invocat pe Shakespeare, pentru ca el are dreptate când spune: iubirea este ca matasea/ o porti, n-o porti, se rupe. Pentru ca amorul, „copilul pribeag devenit rege”, suporta cu greu povara timpului. Desigur, vorbesc despre iubirea dorinta, iubirea pasiune. Înlocuita, dupa o perioada de convietuire, de rutina, obisnuinta sau chiar o cumplita sastiseala. Unul sau altul dintre cei doi parteneri (fiinte vii, în transformare) sau si unul si celalalt sfârsesc prin a se satura îngrozitor de traiul în comun. Orice urma de atractie a disparut si repetitia sufocanta a devenit atotstapânitoare. Ca si „vorbaria fara sir a necontenitei ranchiune”. Am vazut, deseori, soti care parca trageau la jug, si de fapt, cam asta si faceau, având rate, datorii de platit, în fine, obligatii contractuale. Acriti de aceste obligatii, comportându-se ca niste învinsi, suportând doar o conventie sociala, la urma urmei. Golita de orice substanta reala, golita de viata, de placere, de bucurie.
Dar cum poate dragostea dainui, totusi, dupa Alain Finkielkraut? O sa va spun data viitoare, când voi reda si câteva sprintare replici schimbate de autorul nostru cu Frédéric Beigbeder, un alt scriitor francez contemporan (critic literar si eseist, în egala masura) de mare succes.
Carmen Mihalache
Bricolaje / Cât mai dureaza dragostea în vremurile noastre? (I)
