Pentru cei din exterior, care nu sunt implicați în atragerea de fonduri europene, chestiunea pare simplă. Faci un proiect, ceri finanțare, primești sau nu primești. Ce ai de pierdut? Lucrurile nu stau deloc așa. După 2007, românii au descoperit ce calvar e pregătirea documentației pentru realizarea unei investiții, câte informații, câte studii, câte avize sunt necesare pentru a obține surâsul și aprobarea evaluatorilor.

Mulți primari au cheltuit sume uriașe pe studii care s-au prăfuit, apoi, într-un dulap, din cauză că nu au obținut punctajul necesar. Toți au dat vina pe birocrația excesivă copiată, cu succes, de la Bruxelles. Probleme au avut mai ales comunele sărace care nu erau recunoscute oficial drept „defavorizate”. Nu au primit puncte în plus pentru asta, dar nici pentru noile criterii prevăzute în ghidul de finanțare deoarece nu le îndeplineau.

Unul dintre acestea viza apropierea de o autostradă, o cale ferată, un centru cultural… Ce vină are o comună din estul județului că nu e conectată la un drum național? UE vrea să micșoreze discrepanțele dintre regiuni, dar nu ajută localitățile sărace să atragă fonduri. Atunci, cum ar putea acestea să se dezvolte? Un proiect european aduce două-trei milioane de euro, în timp ce bugetul anual al comunei poate fi de 100.000-150.000 de euro.

Cum s-ar spune, e „mană cerească” obținerea finanțării pentru un dispensar sau o școală. Ar trebui să-i felicităm pe primarii și managerii care au proiecte selectate și să ne oprim aici. Realitatea este că și după selectare apar probleme. Cei care reușesc să plătească studii, avize, specialiști, să facă zeci de drumuri la autoritatea de implementare trebuie să aibă și bani de cofinanțare.

Apoi apare constructorul, cu problemele lui: ba nu are destule utilaje, ba nu are muncitori, ba intră în insolvență… După atâtea bile negre, avem și două bile albe, ambele în dreptul Corinei Crețu, primul comisar european căruia îi pasă de riscul pierderii fondurilor UE și primul care se întâlnește cu edilii și antreprenorii. Putem, oare, să ne bucurăm? E un semn că se schimbă ceva?