Remarca mă urmărește de câteva luni. A fost făcută de un tip ceva mai tânăr decât mine și viza blugii ferfeniță ai unui puștan, posibil fii-su: „Nu știu cum poți să ieși așa pe stradă”. Probabil că am râs. În sinea mea, cu siguranță că am făcut-o. Și mi-am amintit de prima mea pereche de blue jeans găurită. Handmade, frate! Ce-i drept, era la mai bine de un deceniu după izbucnirea fenomenului Ramones, dar cu mult, muuult înainte ca blugii tăiați în genunchi (și nu numai) să devină o modă și la noi.
Ca să vă faceți o idee, în acele vremuri în care actualul meu coleg de redacție Vlăduț nu atinsese vârsta grădiniței, să porți blugi- blugi originali- era o distincție socială, iar să îndrăznești cumva să-i tai era ca și cum ți-ai fi dat foc la buletin.
Mă inspirase o fotografie a lui Steven Tyler. Aerosmith tocmai scoseseră „Permanent Vacation”, iar blugii zdrențuiți ai lui Mr. T. erau într-o peeermanentă vacanță. „Cu un tub de lipici și cu o foarfecă pot schimba lumea”, obișnuia să spună graficianul punk Winston Smith.
Mie îmi ajungea foarfeca. Săraca bunică-mea, Dumnezeu să o ierte, și-a pus mâinile în cap: „Știam că ești nebun, dar nu bănuiam că ești într-atât de nebun”. I l-am arătat, mândru, pe Steven Tyler, dar ea a ridicat din umeri: „Bun, există și oameni mai nebuni ca tine, dar la ce-ți folosește asta?”.
La drept vorbind, dramul de nebunie mi-a folosit în viață. La fel ca și rock-ul. „Rock’n roll-ul este o atitudine, nu ține neapărat de muzica pe care o cânți sau o asculți. O carte poate fi rock. La fel și un film”, scria pe undeva Lester Bangs, unul dintre pionierii new journalism. Blugii mei tăiați erau rock.
Așadar, am continuat să-i hăcuiesc. Iar după ’90, să caut, fără succes, să-i cumpăr gata rupți. Ulterior, când am început să ies din țară, ieșiseră și ei: din modă. Am colindat în zadar magazine din Italia și Germania, Elveția și Austria – mai spuneți și voi vreo două țări, vorba hoților de icoane din BD.
Prin 2002, la Bruxelles, l-am atenționat pe un responsabil de la Levi’s (sau era Lee?): „Grăbiți-vă să-i procurați. Presimt că foarte curând vor fi iar în vogă.” Omul a surâs: „OK, atunci vă așteptăm să reveniți peste vreo șase-șapte ani”. N-a fost nevoie chiar de atât. Azi, sunt pe toate străzile. La propriu. Nu și în toate preferințele: „Cum poți ieși așa…”.
