Bănuială confirmată
Ne întrebam, în februarie, când a avut loc simularea examenului de bacalaureat, dacă se vrea, după ani buni (într-adevăr buni!), abandonarea limbii române. Reamintim că subiectul dat nu mai cuprindea cerinţe (simple, de nivel mediu şi sub mediu) de lingvistică. Se intra direct în conţinutul operei literare, de parcă aceasta nu ar fi fost urmarea unui exerciţiu de expresivitate a limbajului. Mai întrebam atunci dacă nu ar trebui reformulat numele disciplinei din planul-cadru: literatura română, şi nu limba şi literatura română. (Unele manuale pentru clasele de gimnaziu se numesc şi acum „Limba română”, deşi literatura ocupă cel puţin jumătate din conţinut.)
Reguli constante
Pe de o parte, e bine că formatul subiectelor date la sesiunea specială a bacalaureatului (în mai), pentru olimpici, este identic cu cel din iarnă (nu se schimbă regulile în timpul jocului!). Candidaţii au nevoie de stabilitate, ceea ce nu exclude dreptul nostru măcar de a ne mira, dacă nu chiar de a ne revolta faţă de starea de lucruri din învăţământul românesc. Apropo: nu am ştiinţă dacă a existat pe undeva prin ţară o voce (a unui dascăl de limba şi literatura română, director, inspector, părinte sau a oricărui om cu atenţia îndreptată spre destinul generaţiilor ce vin) care să observe şi să critice, în februarie, modificarea tabloului de cerinţe, în dauna limbii române.
Măcar vocabularul…
Am parcurs subiectul I, cu 23 de rânduri dintr-un volum memorialistic de Neagu Djuvara, „Bucureştiul meu”. Harul de povestitor al acestui patriarh al intelectualităţii române le face bine absolvenţilor, îmbiindu-i către continuarea lecturii. Sunt explicate cuvintele rare (arhaisme ori regionalisme), precum vistier şi cobiliţă, dar au rămas pe dinafară iulian, gregorian, covăsit, *anatite. Am găsit o posibilă ascunzătoare a punctelor care până în 2018 erau alocate limbii române: pentru menţionarea anului intrării României în Primul Război Mondial (1916) se acordă nici mai mult, nici mai puţin de 6 (şase!) puncte. Probabil s-a considerat dificil contextul din care trebuia extrasă informaţia: „M-am născut la Bucureşti la 31 august 1916, trei zile după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei”. (Înaintea lui „trei” mai trebuia un „la”, dar autorul deja folosise în acelaşi enunţ de încă două ori prepoziţia cu pricina.)
Get-beget. Adică?
Tot pentru şase puncte se cere explicarea motivului pentru care Neagu Djuvara se consideră bucureştean get-beget (sintagmă din text). Lipseşte precizarea sensului pentru adjectivul compus invariabil „get-beget”. Provine din turcă (ced-bi-ced), a fost folosit prima oară de V. Alecsandri în teatrul său şi înseamnă „din moşi-strămoşi; neaoş, autentic”. În multe situaţii este „întărit ironic prin coada vacii”. Apare şi în forma eget-beget, ca adverb.
Bacalaureatul – imediat după clasa a patra…
Subiectul al II-lea a cuprins o superbă postumă eminesciană: „Numai poetul…” Se cerea comentariul textului, prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică (atotputernicia în timp şi spaţiu a creatorului de artă) şi mijloacele artistice (comparaţia, metafora, epitetul, antiteza). Candidatul ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi întors în timp: manualul de limba română pentru clasa a V-a al Editurii „Humanitas” exemplifică tema „Cartea – obiect cultural” cu partea a doua a poeziei „Numai poetul…” O cerinţă de atunci pare a fi pentru un absolvent de liceu: „Cum explicaţi compararea poetului cu pasări ce zboară deasupra valurilor”? Morala: totul este util în viaţă.
