Problema câinilor fără stăpân nu începe pe stradă și nu se termină în adăposturi. Ea începe în casele noastre, în deciziile pe care le luăm și, mai ales, în cele pe care alegem să nu ni le asumăm. Fiecare câine abandonat este rezultatul unei renunțări umane. Din acest motiv simt nevoia să vorbesc despre asumare nu la modul teoretic, ci printr-o poveste reală: povestea câinelui meu, Luna.
În iunie 2021, la ora 22:30, soția mea primește un mesaj pe Messenger de la o cunoștință veche de-a mea. Întrebarea era simplă: dacă persoana din poză sunt eu și dacă poate discuta cu mine.
Am preluat conversația, iar persoana respectivă, deși avea datele mele de contact și ne cunoaștem de peste 20 de ani, a ales această variantă ,pot spune ca a mers pe cale sentimentală (o femeie nu va refuza niciodată un pui de câine) ,pentru a-mi spune că are o cățelușă pe care ar vrea să mi-o doneze.
Motivul? S-a născut cu probleme estetice și nu o vrea nimeni. Știind că deține exemplare de rasă pură American Bully Pocket, i-am cerut o poză. Nu vreau să fiu rău, dar am înțeles imediat de ce nu o voia nimeni: urechi mari, bot de „iepure”, coadă scurtă, defect la picioarele din spate. Urâtă, într-un cuvânt. Cel puțin după standardele unora. Soția mea, care vedea mesajele pentru că discutam de pe telefonul ei, a spus ferm: „Hai să o luăm.”
Un câine extrem de fragil
Într-un moment de lipsă de oxigenare a creierului, am acceptat. Ca paranteză, pot spune că a fost prima și singura dată când am văzut-o gata de plecare în două minute. Am mers în creierii nopții și am preluat cățelușa, care se numea Cili. Dar fiind un exemplar… special, așa cum s-a dovedit în timp, a devenit Luna des Parma de Bruxelles – da, ați citit bine, așa este înregistrată oficial.
Din acel moment a început, cu adevărat, asumarea despre care toată lumea vorbește, dar puțini o trăiesc. Luna este un câine extrem de fragil din punct de vedere al sănătății, foarte pretențios la mâncare și sensibil la mediul înconjurător. În cei aproape cinci ani de viață, a fost operată de aproximativ cinci ori.
La doar opt luni a făcut piometru, o infecție uterină gravă. A urmat o intervenție la bot, necesară pentru calitatea vieții și prevenirea infecțiilor.(Mulțumiri domnului doctor Ovidiu Parfenie) În vara anului 2024 a fost din nou operată din cauza unei malformații la nivelul laringelui, care îi obtura respirația.
Imaginați-vă că sunteți în vacanță, avionul tocmai a aterizat și telefonul sună: câinele nu mai poate respira și trebuie intervenit de urgență. Aici simt nevoia să îi mulțumesc domnului doctor Florin Velisar pentru implicare și pentru că, la propriu, i-a salvat viața.Problemele și bătăile de cap au fost mult mai multe,foarte multe pot spune, dar am dorit să le comprim și să le scot în evidență pe cele mai importante.
Transformarea
Asumarea înseamnă și detalii aparent mărunte. Este extrem de pretențioasă la mâncare,nu mănâncă orice și bineînțeles ca un câine care se respectă, nu manâncă ieftin. Era să moară într-un cimitir pentru simplul fapt că i-am schimbat hrana(producătorul) și nu a tolerat-o. Imaginea este absurdă și reală în același timp: mergi să aprinzi o lumânare, câinele merge înainte, face câțiva pași și cade lat, exact ca în filme.
Nu știi ce să îi faci, o scuturi, îi bagi degetele pe gât, iar asta îi salvează respirația. Tot despre asumare este și faptul că sforăie atât de tare încât nu poți dormi. Așa că are camera ei separată. Între toate aceste episoade, aproape pe nesimțite, s-a produs și o transformare pe care nimeni nu ar fi anticipat-o în seara aceea din 2021.
Cățelul „urât”, refuzat din start, a devenit un exemplar incredibil de frumos, care atrage privirile oriunde merge: pe plaja din Mamaia, în Centrul Vechi din București sau pe potecile de pe Rarău.Peste tot adună zâmbete,chiar și de la oameni fioroși. Contrar defectelor cu care s-a născut – și care au fost corectate sau gestionate pe parcurs – forma capului și a trunchiului reprezintă astăzi perfecțiunea în noțiunea rasei.
Nu am renunțat la greu
O dovadă clară că timpul, grija și asumarea pot schimba complet un destin.După cum spunea și persoana de la care am luat-o, un câine atât de vitregit de soartă să ajungă să aibă o viață atât de bună. Luna este un membru al familiei și este iubită chiar și de vecinii din zona în care locuim,ei întâi întreabă ce face Luna și apoi ce facem sau cum suntem noi. Totodată s-au obișnuit și cu stilul ei de a asculta conversațiile (cred că i se trage de la urechile mari) sau de a verifica interiorul unei mașini când portiera este deschisă.
Chiar dacă, de multe ori, în glumă, i-am promis că o eutanasiez din cauza problemelor ei multiple, adevărul este că am pornit pe un drum și ni l-am asumat până la capăt. Nu am renunțat când a devenit greu.
Nu am abandonat-o când a devenit „scump”. Nu am căutat scurtături. A fost plimbată prin toată țara, de la munte la mare. Anul acesta va vizita Viena. Aceasta este diferența dintre un câine abandonat și unul asumat. Nu norocul. Nu rasa. Nu aspectul. Ci omul de lângă el.
Câinii fără stăpân nu apar pentru că există prea mulți câini, ci pentru că există prea puțină responsabilitate. Soluția nu este eliminarea lor, ci asumarea noastră. Fiecare abandon în minus înseamnă o viață salvată înainte să ajungă pe stradă.
Asumarea nu e un slogan de protest. Este o decizie zilnică. Este Luna. Niciun protest și nicio măsură publică nu vor putea rezolva cu adevărat problema câinilor fără stăpân,până când nu vom înțelege că responsabilitatea individuală precede intervenția autorităților.
Alexandru Turcu
