La 18 ani debuta în prima ligă. Cu echipa orașului său. Și a copilăriei sale: FCM Bacău. Acum, când tocmai și-a dublat vârsta majoratului, Andrei Cristea se pregătește să…re-debuteze în Liga I. Și o face cu echipa de care și-a împletit în mod frumos o parte din destinul său fotbalistic și cu care tocmai și-a prelungit înțelegerea, Politehnica Iași. Până când se va da (dacă se va da) startul reluării campionatului, întrerupt de pandemia COVID-19, dăm timpul înapoi alături de Andrei. Ce bine să ai din nou 18 ani! Fie și la dublu.

-Andrei, pe 15 mai ai împlinit 36 de ani. O aniversare atipică, nu?

-Așa cum tot ce ni se întâmplă de vreo două luni încoace este atipic. Oricum, am sărbătorit în familie, alături de soția mea Ioana și de băiețelul meu, Ștefan în vârstă de un an și opt luni. A fost și un tortuleț, mi s-a cântat și „La mulți ani”, iar faptul că am fost alături de cei dragi mie s-a dovedit cel mai important.

-Totuși, pandemia a avut și o parte bună…

-În ce mă privește, cu siguranță, da. Am profitat din plin de această perioadă de izolare pentru a sta cât mai mult cu cel mic. De acum, odată cu reluarea pregătirilor, ne-am distanțat din nou. Ioana și Ștefan la București, eu la Iași.

-Cum crezi că vor decurge lucrurile în continuare din punct de vedere fotbalistic?

-Mi-e greu de spus. Și, sunt convins, nu doar mie. Rămâne de văzut, din aproape în aproape. Să sperăm că totul va fi cu adevărat bine, vorba sloganului ce ne-a însoțit în toată această perioadă pandemică, și se va putea juca fotbal în condiții de siguranță. Mie îmi e foarte dor de fotbal. Păcat doar că se va juca fără spectatori. Vedem cum va fi, deocamdată am reluat antrenamentele în grupuri diferențiate.

-Mai ții minte primul tău antrenament cu FCM Bacău?

-Doamne, cum aș putea uita? Aveam 16 ani și jumătate și mi se împlinea un prim vis: acela de a mă pregăti cu echipa de seniori a clubului meu de suflet, FCM Bacău. Cot la cot cu jucătorii cărora, până de curând, le dădeam mingile în calitatea mea de copil de mingi. Țin minte că magazinerul nostru, nea Vio Cătineanu, „Baba” cum îi spuneau jucătorii mai în vârstă, m-a însoțit în vestiar. Era un singur loc liber și pe el m-am așezat. Nici nu îndrăzneam să respir. Mă uitam cu coada ochiului la Cursariu, la Axinte, la Bolfă, la Gică Ganea, la Bădoi sau la Radu Ciobanu și mă gândeam că peste puțin timp voi schimba, în sfârșit, pase cu ei pe teren. Ne-am antrenat pe terenul din spatele stadionului, iar tata era sus, pe dealul de la Cornișa, urmărindu-mă de parcă aș fi avut cel mai important meci din carieră. Cred că era mai emoționat decât mine!

-Antrenor era Gheorghe Poenaru.

-Nea Ghiță, da. El m-a luat, mi-a vorbit, m-a încurajat, a făcut totul ca să mă simt cât mai în largul meu.

-Acomodarea s-a făcut rapid, chiar dacă aveai numai 16 ani. La scurt timp, în decembrie 2000, marcai primul tău gol pentru FCM Bacău.

-Într-un amical cu Laminorul Roman jucat chiar pe stadionul mare. Am bătut cu 3-0, pare-mi-se, și chiar dacă era numai un joc de verificare, mă simțeam în al nouălea cer.

-Lucrul care ți-a rămas cel mai pregnant în minte din acele vremuri de început?

-Oh, multe, foarte multe lucruri mi le amintesc și continuă să mă emoționeze de parcă s-ar fi petrecut chiar ieri. Cea mai mare emoție a fost însă cauzată de diferențele dintre statutul meu de fotbalist la juniori și cel de fotbalist la echipa mare. Nu mai veneam cu echipamentul de acasă și nu mai eram nevoit ca la finalul antrenamentului să-l pun înapoi în geantă. Totul mă aștepta împăturit frumos în vestiar. Și mingile erau altele, ca să nu mai vorbesc de calitatea coechipierilor.

-A fost vreun jucător care te-a luat sub aripa sa?

-Daniel Bogdan și Radu Ciobanu, doi dintre oamenii exponențiali ai echipei și ai vestiarului. Bogdan îmi zicea mereu „finule”, ha, ha! „Finule, să vii și să-mi spui dacă îndrăznește să se ia cineva de tine”. Nu s-a luat nimeni, dimpotrivă, toți erau foarte amabili și făceau tot posibilul pentru a nu mă simți stânjenit. M-am simțit privilegiat, mai ales că și cei din conducerea clubului, mă refer la Dumitru Sechelariu, Dumnezeu să-l ierte, și la Gheorghe Chivorchian, aveau mare încredere în viitorul meu și mi-o arătau. Ca să nu mai vorbesc de nea Ghiță!

-Din păcate, nu ai putut debuta în acel retur de sezon din cauza unei accidentări la genunchi.

-Aveam probleme cu genunchiul care mi-au dat bătăi de cap încă din perioada pregătirii de iarnă. Când mi-am revenit, în primăvara lui 2001, echipa se afla într-o situație dificilă și nimeni nu-și permitea să arunce în luptă un copil de 16 ani. La finalul acelui sezon, echipa a ajuns la barajul pentru menținerea în divizie cu Farul Constanța, pe care l-am pierdut la loviturile de la 11 metri. Am văzut meciul din tribună, nea Ghiță Poenaru spunându-mi: „Copile, ești un talent deosebit și am convingerea că vei ajunge fotbalist mare, însă acum e presiune mare pe echipă”. Practic, nea Ghiță a procedat foarte bine, protejându-mă. Chiar dacă eu dădeam goluri meci de meci la tineret-rezerve, și-a dat seama că nu e bine să mă expună într-o situație de care depindea viitorul echipei.

-De debutat în Liga I ai debutat fix un an mai târziu.

-Pe 1 iunie 2002, în ultimul meci de campionat al sezonului, cu Gloria Bistrița. L-am înlocuit pe Cursaru în minutul 85, iar în acele cinci minute de final am alergat în toate părțile, parcă eram în transă. Un alt vis al copilăriei mi se îndeplinea. Poate cel mai mare: să debutez în prima ligă îmbrăcând tricoul Bacăului. După acel meci nu am dormit vreo două nopți de fericire. Pe bune, așa s-a întâmplat.

-Când ai pășit atunci pe teren ți-a trecut vreo clipă prin minte că, într-o zi, vei depăși o sută de goluri marcate în Liga I?

-Deloc. Și asta deși în acel moment eram golgheterul campionatului de tineret-rezerve. Atunci, cel mai important pentru mine era că ajunsesem, în sfârșit, jucător de primă divizie.

-Interesant este că omul pe care l-ai înlocuit în acel joc cu Gloria Bistrița, Cătălin Cursaru, tocmai devenise, grație unei „duble”, noul golgheter al României.

-Având în vedere cariera mea ulterioară, mă gândesc că acest… schimb de ștafetă mi-a purtat noroc. Poate că, într-un fel sau în altul, Cătălin mi-a dat ceva din norocul său, din felul în care se lipea la goluri. Era făcut pentru gol, țin minte și acum golurile pe care chiar în acel retur de campionat le-a dat contrând degajările portarilor adverși.

-Rămânând la această temă, să notăm că tu și Cătălin Cursaru sunteți singurii fotbaliști ai Bacăului care ați luat titlul de golgheter în Liga I. El chiar în acel sezon, 2001-2002, cu FCM Bacău, iar tu în 2009-2010, cu Dinamo.

-E și ăsta un semn, nu? Oricum, revenind la faptul că am depășit cota de o sută de goluri în prima divizie e un motiv de mândrie profesională, dar și un stimulent. Sunt în continuare foarte motivat pentru a-mi continua cariera. Cât mă simt în plenitudinea forțelor, nu văd de ce aș renunța.

-În această primăvară, chiar înaintea întreruperii Ligii I, ai marcat golul victoriei în jocul cu Dinamo și ai ajuns astfel la cota 105, depășind nume grele precum Marius Lăcătuș și Nicolae Dică. Seria reușitelor în prima divizie a început într-o friguroasă după-amiază de decembrie a anului 2002, într-un meci în care FCM Bacău trecea cu 4-0 de Brașovul antrenat chiar de Marius Lăcătuș.

-Așa este, la ei era antrenor Lăcă, la noi Ilie Dumitrescu. Doamne, cred că erau -15 sau -20 de grade. Un frig de înghețau pietrele! Pe cât de frig a fost însă afară, pe atât de cald mi-am simțit sufletul după golul marcat. A fost o cursă pe stânga finalizată cu un șut la colțul scurt al porții apărate de regretatul Dossey. După gol, nici nu știam cum să mă bucur…

-Îți spun eu ce ai făcut: în ciuda frigului, ți-ai aruncat mănușile. Și nu ți le-ai recuperat.

-Da? Înseamnă că le-am plătit la casierie, ha, ha, ha, pentru că așa se întâmpla pe atunci dacă ieșeai cu echipament lipsă. Faza cu mănușile chiar nu mi-o mai aminteam, dar știu bine că, înainte de meci, Ilie Dumitrescu a venit și mi-a spus că dacă dau gol îmi dăruiește o cravată, iar dacă reușesc dubla, am asigurată și o cămașa de la magazinul său cu haine de firmă. Am dat gol și m-am ales cu o cravată, iar faptul că mi-a fost dăruită de Ilie – pe care l-am venerat ca fotbalist – a dat o și mai mare însemnătate momentului.

-Apropo de fotbaliștii pe care i-ai avut ca model: care dintre fotbaliștii alături de care ai jucat la FCM Bacău te-a impresionat cel mai mult?

-De la FCM? Evident, sunt mai mulți, în condițiile în care am avut drept coechipieri nume precum Ciocoiu, Iftodi, Pitu sau Cursaru, pentru a mă opri doar la câteva, însă cel care mi-a marcat efectiv cariera a fost Narcis Răducan. Dincolo de faptul că era un fotbalist fantastic și un profesionist exemplar, era și a rămas un om de mare calitate. Eu am învățat enorm de la Narcis, având și norocul de a sta în cameră cu el. Mă lua mereu la stretching, mai ales că, pe vremea când fusese la Steaua, acuzase o pubalgie. Ce mai, era un model pentru noi, cei mai tineri, iar sfaturile și comportamentul său m-au ajutat să devin foarte ordonat.

-Cel mai simpatic coechipier?

-De departe, Gică Ganea, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Cu el era o caterincă de nedescris. Oricât ai fi fost de necăjit, era de ajuns ca Gicanu să deschidă gura pentru a-ți recăpăta imediat buna dispoziție. Îmi amintesc că o dată, la masă, în timp ce noi ajunsesem la desert, Gică „lucra” la a treia porție de ciorbă. Mi-am arătat nedumerirea, mai ales că asta era în zi de meci. Vine meciul, Gică-mi dă o super-centrare de gol, după care se apropie de mine și-mi zice: „Ai văzut, copile, ce minuni poate face o ciorbă bună?”.

-Cel mai arțăgos la antrenamente era…

-Aaa, fără îndoială, Fane Apostol. N-ai fi vrut să-l ai adversar direct la antrenament și cu atât mai puțin la meci! Era o fiară, nu alta. Dacă încercai vreo șmecherie, te curenta imediat.

-Cea mai tristă amintire și cea mai frumoasă amintire din perioada petrecută la FCM Bacău?

-Cea mai tristă e legată de diferite accidentări: la genunchi, la umăr… Când joci prost, când ratezi un gol, când ești rezervă, știi că peste o săptămână totul se poate schimba în bine. Când ai parte de accidentări este însă cu adevărat urât. La capitolul amintiri frumoase, sunt multe: debutul în A, primul gol, apoi un meci cu Farul din sezonul 2003-2004 și tot din acea ediție de campionat victoria cu Craiova în care am dat trei goluri. La olteni era antrenor Napoli, iar în teren erau Papură, Mutică, parcă și Luțu, oricum, echipă tare.

-Înainte de partida cu Craiova ați jucat la Bistrița și ați pierdut. Tu fusesei utilizat de Ionuț Lupescu în calitate de mijlocaș dreapta, iar în cronica de meci am scris că „să ai un atacant precum Andrei Cristea și să-l folosești mijlocaș de bandă e ca și cum ai avea un Picasso și l-ai ține pe dulap în bucătărie”. Cu câteva zile înaintea jocului cu Craiova, Lupescu, care era un tip inteligent, cu bun simț, dar și cu umor mi-a spus: „Vezi că duminică mut Picasso-ul în sufragerie”.

-Și a făcut bine, nu? Revenind la sezonul 2003-2004, acela a fost ultimul petrecut de mine la FCM Bacău. În vară am plecat la Steaua, unde mă așteptau golurile cu Valencia și, mai târziu, semifinala UEFAntastică. Sincer, nu m-am gândit că pe final de carieră nu voi avea prilejul de a mă întoarce la FCM. Din păcate, lucrurile stau cum stau în fotbalul băcăuan. Și totuși, eu refuz să cred că, mai devreme sau mai târziu, nu se va găsi o soluție, mai ales că, uite, ne aflăm în anul în care FCM Bacău aniversează 70 de ani de la înființare. Vorbim de un club de legendă al Moldovei și nu doar al Moldovei. Sigur, totul pleacă de la infrastructură, iar lipsa unui stadion își pune amprenta. Repet, însă, eu încă mai sper că Bacăul va reuși să-și recapete locul de onoare în fotbalul românesc, iar orașul, având sprijinul autorițăților și al sponsorilor, să beneficieze din nou de un stadion de clasă. Și dacă nu am avut posibilitatea de a reveni în Bacău ca jucător, poate o voi face ca antrenor. Dar asta numai după ce mai joc măcar un an!

 


PUBLICITATE