23 aprilie 2024
Reportaj"Am iubit, toata viata, ziarele": Ana Creanga - un suflet urias intr-un...

“Am iubit, toata viata, ziarele”: Ana Creanga – un suflet urias intr-un strop de speranta

O femeie simpla si devotata, care a stiut sa fie fericita si, mai ales, sa-i faca fericiti pe altii! Aceasta e Ana Creanga, care a vândut ziare patru decenii. Prin fata ochilor ei au trecut mii de publicatii, care si-au schimbat formatul si continutul, si generatii de cititori. Lor le-a dedicat toata energia si dragostea. Ana Creanga a muncit de la 15 ani si n-a depus armele pâna la 74. Se desparte, azi, de chioscul ei, dar nu si de ziare: „Nu voi uita niciodata «Desteptarea». Am sa-mi cumpar ziarul ca sa stiu ce se intâmpla in Bacau!”

Sta in fata mea, maruntica si cocheta, vioaie, binevoitoare, calda, un model de minte sanatoasa si suflet armonios. Batrânica a lucrat, pâna in urma cu doua zile, la "Desteptarea", mai exact, la chioscul din vecinatatea Spitalului Judetean de Urgenta. Ana Creanga are 74 de ani si e "cea mai veche", "cea mai harnica", "cea mai devotata" vânzatoare de ziare din Bacau, dupa spusele celor care fac parte din grupul vechilor devoratori de presa si care, fiind trecuti de 50 de ani, o cunosc bine. "De drag am venit, sa stiti, mie mi-a placut munca, spune, emotionata, Ana Creanga. Era, asa, o sete sa vin la serviciu. De când imi zic ai mei sa ramân acasa, dar eu nici nu am vrut sa aud. De Paste, pe 15 aprilie, am fost operata de hernie. Joi m-au externat si miercuri am venit la serviciu. Nepotica mea s-a suparat si mi-a spus «Stai ca ma duc, eu, la Desteptarea si le spun sa nu te mai primeasca!» M-a mustruluit cât m-a mustruluit, dar pâna la urma m-a inteles si a renuntat. Baiatul meu, care avea o lucrare de constructii in zona spitalului, mi-a adus de acasa un scaun mai confortabil si venea mereu sa vada cum ma simt. Mai stateam jos, ma mai ridicam, mai dadeam o revista, ce sa va spun, chiar nu mi-a fost greu!"

Va amintiti? „Ziare, ziare!”

Munca ei a inceput in 1972, la o masuta cu ziare asezata pe o terasa, in apropiere de cofetaria "Prichindelul". Pe atunci, Ana Creanga vindea "Steagul Rosu", "Scânteia", "Scânteia Tineretului", "Lumea", "Magazinul". "Ma duceam sa ridic ziarele de la Posta, care era, pe vremea aceea, in locul in care se afla, acum, magazinul Luceafarul. Dimineata, la ora 5, intram pe poarta, luam pachetul sub brat si veneam in zona care mi-era arondata. In centru, mai era Cobzaru, care striga in pasaj «Ziare, ziare», poate vi-l amintiti, iar la Muncitorul, vizavi de mine, o colega, Maricica. Ne mai ajutam intre noi ca sa le vindem pe toate. O intrebam «Tu câte ziare mai ai? Hai, mai ia si de la mine», iar la sfârsit imi dadea banii." Era tare frumos, isi aminteste batrânica. "Era o liniste, o ordine, nu-ti era frica sa-ti faci niste planuri, nu ti-era frica sa iesi pe strada, era bine!"



„Era tare frumoasa si inteligenta”

A acceptat sa vânda ziare pentru ca avea nevoie de bani si a sfârsit prin a se indragosti de munca ei. "Aveam o fiica bolnava si un fiu la scoala. Sotul meu lucra pe santier si nu câstiga bine intotdeauna. Tineam doua fete in gazda, ca sa mai suplimentam veniturile. Intr-o zi a venit un inspector fiscal sa ma verifice si sa ma amendeze. Când a vazut fetita in carucior, i s-a facut mila. El m-a ajutat sa ma angajez. Mi-a zis «Vrei la vândut ziare?» «Vreau!»" Prinde a vorbi, brusc, despre fiica ei, pe un ton cald, din care se revarsa un dor neostoit: "Era tare frumoasa si inteligenta. Suferea de tetrapareza spastica si am ingrijit-o pâna la 47 de ani. O duceam mereu in statiune, la tratament, si in clinici, la operatii… Era tare intelegatoare!" Fiul are 54 de ani, acum, si a devenit bunic, asa incât Ana Creanga e strabunica: "Am o nepoata, Andreea, cea mai gospodina si cea mai buna mama din câte stiu, si doi stranepoti tare dulci, David si Tudor", marturiseste ea, adaugând ca are o familie grijulie si foarte unita.

Bucuria de a citi ziarul, la cafea!

Vorbeste neobosit, cu placere, despre munca ei si despre cum ii convingea pe cumparatori, cele doua pasiuni – de a distribui si a citi presa – impletindu-se intr-un snur trainic: relatia cu clientii. "Am iubit, toata viata, ziarele!" marturiseste Ana Creanga. De altfel, ea era prima care le rasfoia curioasa, dimineata, apoi ii ajuta pe cumparatori cu informatii: "Ma intrebau ce noutati mai sunt, unde scrie despre pensii, unde despre nu stiu ce festival, iar eu le spuneam! Le recomandam un ziar sau altul, in functie de stirile care ii interesau, iar cumparatorii aveau incredere in sfatul meu." Vânzatoarea citea intâi titlurile, iar apoi articolele mai importante, de la un capat la altul. Ana Creanga sustine ca si in ziua de azi, când au aparut sute de posturi de televiziune, ziarul de hârtie are "o valoare a lui", "un farmec" pe care nu-l egaleaza sursele moderne. "Exista o bucurie de a rasfoi ziarul dimineata, la cafea, pe balcon sau pe banca, in parc, la care cititorii adevarati nu pot renunta, spune septuagenara. Nici nu trebuie sa renunte, nu au motive deoarece inca se mai tiparesc ziare, din fericire!"

„Va stiu de când eram la gradinita”

Pâinea si ziarul, asta isi cumparau oamenii dimineata, la prima ora! Iar Ana Creanga era acolo, ca sa-i serveasca si sa-i bucure cu un surâs, cu o vorba buna, bonus la ziarul solicitat. Asa au trecut, prin fata ei, multe generatii de cititori. I-a cunoscut pe vremea când erau copii si veneau, trimisi de parinti, sa cumpere "Lumea", "Flacara" sau România Literara", apoi adolescenti si, in fine, ca parinti sau bunici. "Imi spun «Doamna, eu va stiu de când eram la gradinita» sau «Va tin minte de când eram eleva la Pedagogic». Si eu ii stiam si ii stiu pe multi, insa pe unii nu-i mai recunoasteam, lipsisera din oras si se schimbasera intre timp!" Si pe ziaristii bacauani, mai vechi sau mai noi, ii stie: Petru Filioreanu, Constantin Nancu, Eugen Verman, Elena Tintaru, Mihai Buznea, Stefan Olteanu, Gheorghe Baltatescu… "Pe unii i-am cunoscut personal, se opreau la mine si stateam de vorba, iar pe altii, din poza sau semnatura", marturiseste ea, dupa inventarul "vechilor" din presa.

Cu sacosa, la Scoala de Partid!

"Cititorul nostru, stapânul nostru", spune Ana Creanga, zâmbindu-si siesi, amuzata de parafraza care i-a venit pe buze spontan, in timp ce povestea despre cei care au cumparat ziare intâi pentru parinti, iar mai târziu pentru ei. "La ora zece, faceam o pauza si duceam presa la Scoala de Partid. O traista de ziare caram acolo, Scânteia, Scânteia Tineretului, de-ale lor, iar directorul, care ma iubea foarte mult, ii zicea secretarei: «Sa nu o lasi sa plece pâna nu bea o cafea! Am sa te iau aici, la mine!» Nu vin, ii spuneam, stau la locul meu, am o treaba de facut! Stateam si seara, cu masuta, in centru. Dupa ce o ingrijeam pe fata si o scoteam pe terasa, ma intorceam la ziare. Iesea, lumea, la plimbare si vindeam tot ce ramânea de la prânz." Isi aminteste, iarasi, de inceputuri, de cererea de angajare, de dosar, de protectia muncii: "La cadre, când m-a vazut, inspectorul, cu fustita scurta si cu posetuta, m-a avertizat: «Stii ca trebuie sa fii la ora 5 in strada?» «O sa fiu!», am zis si m-am bucurat. Si de atunci, am lucrat si iar am lucrat si, iata, am vândut ziare pâna la 74 de ani. Muncesc de la 15 ani, când am fost angajata la o cantina din Comanesti. La 20 de ani, aveam deja doi copii si stiam sa-i ingrijesc! Azi, putini sunt tinerii care mai pretuiesc ideea de familie."

O diploma si o promisiune de suflet

Ana Creanga a distribuit presa in centrul Bacaului, unde stateau oameni "mai importanti, mai slefuiti", apoi in chioscul de lânga Spitalul Judetean de Urgenta. Fratele ei, care era ofiter superior, ii ruga pe colegi sa cumpere ziare de la ea. "Erau câtiva carora le pastram «Sportul». Veneau putine bucati si le dadeam clientilor fideli", spune batrâna si povesteste o intâmplare picanta cu un copil care a pândit-o, a descoperit secretul si, suparat, i-a facut morala pentru faptul ca punea ziare "deoparte". A vazut, timp de patru decenii, evolutia presei, si ca format, si ca pret. De la "Steagul Rosu", care costa 50 de bani, si "Lupta CFR", 25 de bani, tiparite in alb-negru, pâna la "Desteptarea" de azi, color, care costa 1,5 lei. "Ne straduiam mereu sa vindem tot, sa nu ramâna «Desteptarea» pe taraba pentru ca era a firmei, era pâinea noastra! «Ce mai aveti interesant?» sau «Ce ziare de azi mai aveti?» intrebau cititorii, iar noi spuneam «Desteptarea». Il luau pe al nostru, luau si un ziar national si plecau multumiti. Stiti ce frumoasa era munca asta? Era un mediu educativ si placut! Acum nu mai pot, ma dor picioarele si a trebuit sa renunt dar, sa stiti, imi pare rau!", marturiseste Ana Creanga. Isi ia buchetul cu flori si diploma de onoare, le mângâie, da sa plece, apoi se intoarce spre noi, cei care ramânem: "Nu voi uita niciodata «Desteptarea». Cea mai cumsecade lume aici e, la Desteptarea! Am sa-mi cumpar ziarul ca sa-l citesc si sa stiu ce se intâmpla in Bacau!"
Silvia Patrascanu

La despartire, Trustul Media Desteptarea i-a acordat Anei Creanga DIPLOMA pentru intreaga sa activitate si drept recunoastere a contributiei aduse la formarea si fidelizarea multor generatii de cititori ai cotidianului „Desteptarea”.

„Exista o bucurie de a rasfoi ziarul dimineata, la cafea, pe balcon sau pe banca, in parc, la care cititorii adevarati nu pot renunta, spune septuagenara Ana Creanga. Nici nu trebuie sa renunte, nu au motive, deoarece inca se mai tiparesc ziare, din fericire!”

„Stiti ce frumoasa era munca asta? Era un mediu educativ si placut! Acum nu mai pot, ma dor picioarele si a trebuit sa renunt, dar, sa stiti, imi pare rau!”

„Nu voi uita niciodata Desteptarea. Cea mai cumsecade lume aici e, la Desteptarea! Am sa-mi cumpar ziarul ca sa-l citesc si sa stiu ce se intâmpla in Bacau!”

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri