L-am cunoscut intâmplator. Colaboreaza cu Florin Stefanescu, colegul meu de la Radio Alfa Bacau, pe partea de publicitate. E de loc din Adjud, dar pasiunea lui pentru muzica din eter si pentru reclama de pe FM il aduce mereu alaturi de noi, aici. E om de presa. Imi place sa-i spun asa, chiar daca el, mult prea modest, imi raspunde râzând ca exagerez.
Am descoperit, in cele câteva minute in care am stat de vorba, ce inseamna adevarata putere a exemplului. De la el am invatat ca in viata esti liber sa faci ce vrei. Ca poti fi invingator, in ciuda unor obstacole imense.
Vorbesc de Nicu Turcu. Are 34 ani. A absolvit, pe rând, Scoala generala pentru cei cu deficiente de vedere, profesionala la “Regina Elisabeta” Bucuresti, liceu seral “Gh.Balj” Adjud. De mic copil, nu a vazut culoarea, dar a auzit sunetul.
“Am avut o copilarie, un pic mai ciudata. Au fost si bucurii, dar mi-e greu sa o caracterizez. Parintii au observat handicapul vizual la vreo câteva luni de la nasterea mea. De atunci, au tot umblat prin spitale, doar, doar, s-ar rezolva ceva. Era evident faptul ca o atrofie de nerv optic, nu se putea opera, dar ca parinti, au incercat totul”, imi spune senin, natural. Si adauga, cu o bucurie ce i se citeste in glas si in mimica fetei, ca cele mai frumoase clipe, inca de atunci, au fost legate de radio si de muzica, in general. De sunet, pentru ca imagine nu exista. Având acest handicap, era greu sa fie lasat nesupravegheat, la joaca afara, asa ca foarte mult timp a stat in casa, lânga radio, si a ascultat emisiuni de toate felurile. Era doar el si sunetul.
“Voiam sa-l scot pe Constantiniu din radio”
“In afara de aparatul de radio al casei, un «Madrigal» fabricat de Electronica Bucuresti, coincidenta sau nu, am avut un aparat mic numit «Alfa». Pe ala il bijuteream eu toata ziua, pâna când am avut curiozitatea sa vad ce e in el. Imi placea, la acea vreme, Cornel Constantiniu si tineam mortis sa il scot din aparatul de radio”, imi marturiseste râzând, intuind poate si mirarea mea. Mi-a explicat imediat de ce.
“Pâna la urma, n-aveam nicio vina, atâta vreme cât tata, atunci când l-am intrebat cum de se aud acele voci in micul meu aparat, mi-a zis ca dimineata oamenii se baga acolo, in micuta cutiuta de plastic si cânta. Acum, logic! Cum puteau parintii sa-i explice unui copil despre undele radio sau alte asemenea”, se amuza si Nicu.
Dependenta zilnica
A crescut. In ani a inteles cum sta treaba, iar radio-ul a devenit o dependenta zilnica. A descoperit si Europa libera, “unde ascultam muzica straina, inainte de 1990”, dar devora ore intregi si emisiuni precum “Student club”, “Clubul curiosilor” sau “Clubul adolescentilor”. Dupa ’90, au aparut posturile de radio private.
Era fascinat de acel zgomot care iesea din cutia lui de plastic.
“Eram in Bucuresti atunci. Stiam toate topurile, pierdeam nopti ascultând emisiunile muzicale, incercam sa fac si eu jingles-uri pe doua-trei casetofoane deodata. Stateam nemâncat, nemiscat ascultând acele topuri in internat. Nu imi pasa ca e ora mesei, ca mi-era sete sau foame. Sa iti mai zic ca banii pe care mi-i dadeau parintii pentru mâncare se duceau pe casete? Am si acum colectia.”
Nicu Turcu
Din nou in camera de acasa
Dupa ce a terminat scoala, a revenit acasa. Aici a aparut o mare problema. Un prim obstacol: meseriile pe care le-a invatat in scoala, nu mai erau rentabile pe piata muncii. Nu a clacat, desi a simtit si gustul amar al dezamagirii. Asa ca muzica a devenit din nou prietenul care ii statea permanent alaturi. Neconditionat. Si-a luat zeci, sute de CD-uri, ca sa nu se plictiseasca. “Situatia devenise critica!”, spune sec. In 2012, a cunoscut un informatician orb din Focsani, Mircea Bucur, care l-a invatat calculator de la distanta.
A reusit astfel sa-si creeze si un program care “ii vorbeste”, care ii traduce ceea ce scrie si ceea ce primeste prin corespondenta electronica. “E mult de vorbit si aici. Intâlnirea cu acest om mi-a schimbat viata. Am trait spaima ca n-o sa reusesc, a urmat apoi lipsa de incredere a prietenilor, ba chiar se mirau pentru ca arunc banii pe fereastra aiurea fiindca mare lucru n-o sa fac cu acest computer si asa mai departe”, rememoreaza. Asa a cunoscut niste oameni minunati de radio, care l-au ajutat mult – Mihut Chisca, Camelia Chenciu, Eduard Vasilica.
A trait atmosfera unui post local, la Radio Alfa
Când a ajuns acasa, a dat intâmplator si peste un post de radio “cu muzici faine la vremea aia si nu stiam ce e. Curiozitatea mi-a fost imediat satisfacuta când am aflat ca era Radio Alfa Bacau. Il ascultam mult si marea surpriza a fost ca in vara lui 1998, s-a infiintat un post local in Adjud ce apartinea trustului din Bacau.
Se numea «Radio Alfa Adjud». Acolo am cunoscut pentru prima data atmosfera unui studiou de radio. Am ramas cu amintiri frumoase de acolo”, mai spune Nicu Turcu. S-a apucat serios si de treaba. Si-a mai cumparat un calculator si a inceput cu hitmix-uri experimentale, cu vocile de la Alfa. In scurt timp voce lui s-a auzit pe mai multe posturi, inclusiv nationale. Asta i-a dat mult curaj. A primit un microfon, casti si un mixer de la Luana Rigot din Franta, pe care a cunoscut-o pe niste forumuri crestin-ortodoxe. A invadat si el lumea radio-ului. L-a scos pe Constantiniu si a intrat el.
A reusit in societatea care il discrimineaza
Cu banii câstigati si-a cumparat aparatura performanta, alte softuri profesionale, si-a construit un studiou antifonat in debaraua apartamentului si si-am deschis o mica afacere sub forma de p.f.a. Are si propriu site de productie.
“Cum imi inving handicapul? Destul de greu intr-o societate care ne discrimineaza cu sau fara vina oamenilor. Sunt promovate lucruri senzationale gen «Un orb a condus o masina», dar nu prea am vazut promovate persoane cu handicap care incearca sa-si câstige existenta muncind. Eu am noroc de parinti. In rest, noroc de calculator, de bastonul alb, de scrisul in sistemul braille.”
Nicu Turcu
Ce isi doreste? Imi raspunde sincer si fara sa stea prea mult sa gândeasca: sa munceasca, sa nu mai fie un asistat social.
