…Vineri, 22 decembrie 1989, după amiază, plecând spre redacţie – vinerea lucram şi după amiaza, când stabileam şi sumarul numărului viitor, ziarul fiind săptămânal -, m-am întâlnit cu un amic , în dreptul Hotelului „Decebal”, care mi-a şoptit: „Azi izbucneşte şi în Bucureşti…!” Sigur, era vorba de Revoluţie, focul aprinzându-se la Timişoara… Da, aşa a fost… Se ştie cum a apărut, „Deşteptarea” în atmosfera aceea atât de aprinsă, se ştie cum acel moment ne-a schimbat, practic, destinele…
Era ceva nemaipomenit, un „ceva” la care, gândindu-mă acum, după 24 de ani, încerc să-i descoper conţinutul şi tot nu reuşesc. Nu vreau să se creadă că am fost nişte „eroi”, nu vreau să se creadă că am „mutat lumea din loc”; am făcut ce trebuia făcut şi atâta tot… În acele zile nimeni dintre noi, redactorii abia născutei publicaţii, nu se gândea la odihnă, la propriul „eu”. Eram, în cel mai înalt grad, conectaţi la noua istorie care se scria atunci, în faţa Prefecturii, pe străzi, în case, în redacţie…
Noi, cei câţiva „condeieri”, care trudeam, zi şi noapte, la ziarul în patru pagini, salutând, de fiecare dată, pornirea rotativei care tipărea cam o sută de mii de exemplare zilnic, eram fericiţi. Nu greşesc dacă spun aşa. Eram fericiţi ştiind cu propoziţiile, articolele noastre sunt aşteptate cu entuziasm şi emoţie şi citite cu nesaţ de locuitorii judeţului Bacău. Şi atunci, deodată, ne-am dat seama, că eram în mare primejdie. În curtea largă şi întunecoasă a redacţiei putea oricine să ne arunce în aer, să ne lichideze…
Atmosfera în oraş, în ţară, era foarte încordată, explozivă, ucigătoare… Se auzeau fel de fel de zvonuri, care mai de care mai alarmante, menite să ne bage spaima în oase. Teroriştii – se spunea – se află peste tot. În toată ţara şi mai ales în locurile „sensibile”. Vă daţi seama că redacţia unui ziar care sprijinea mişcarea populară era un astfel de loc. Sub ameninţarea care plutea în aer ca un duh rău, Mihai Buznea, redactorul şef, a vorbit cu comandantul Garnizoanei şi, după câteva ore, am răsuflat mai în voie.
Au venit soldaţii. Să ne păzească, să garanteze, cu forţa armelor, dacă ar fi fost necesar, apariţia „Deşteptării. Dacă, până atunci, zeci şi zeci de oameni intrau în redacţie ca în parc, ei bine, soldaţii n-au mai permis acest lucru. Eram legitimaţi chiar şi noi, redactorii. Erau foarte exigenţi şi se arătau foarte duri. N-aveai act să te legitimezi, nu intrai pe uşa ziarului. Chiar subsemnatul am fost nevoit, într-o dimineaţă – după ce ne organizasem mai ca lumea – să mă în întorc acasă după documentul care-mi atesta statutul de redactor…
Erau tineri militari de prin Cluj, Tulcea, Constanţa, Timişoara…, băieţi cu care, în cele din urmă, ne-am împrietenit, interesaţi la culme să ştie cum se face un ziar. Mi-amintesc de tânărul acela bălai, din Cluj, care-mi zicea că are puţin talent la scris şi, când s-o libera, va încerca să intre să înveţe meseria de ziarist la o gazetă din oraşul său…
Acum, iată, chiar mă gândesc la el, îl chema Vicenţiu Cojan, parcă, şi m-aş bucura să ştiu că e un bun gazetar… Peste tot, în Bacău, dar şi în ţară, cuvintele „Armata e cu noi” sunau ca un triumf, ca o victorie. Aşa am simţit şi noi aceste cuvinte care însemnau, în fapt, garanţia supremă a victoriei Revoluţiei…
Eugen Verman
FOTO: Dorin Nita
