Vreme de povești. Despre vremuri de poveste. Vremuri în care fotbalul băcăuan avea reprezentanți de seamă la cel mai înalt nivel internațional. Reprezentanți precum Costel Pantilimon, Daniel Scânteie, Cristi Ciocoiu, Florin Lovin și Andrei Cristea, ca să ne oprim doar la ei. Cei cinci povestesc pentru „Deșteptarea” momentele de vârf ale carierei. Totul e la superlativ: cel mai, cea mai. Cel mai puternic adversar, cea mai impresionantă arenă, cel mai valoros coechipier, cea mai bună prestație, cel mai prețios tricou. Piele de găină, ce mai!
Pantilimon, gigantul lui City
Între cartierul băcăuan „Orizont” și Carrington, (fosta) bază de pregătire a lui Manchester City sunt două mii de kilometri; sau poate chiar două milioane. Iar între divizionara C Aerostar și City, multipla campioană a Angliei și a Europei, distanța se măsoară în ani; ani-lumină. Costel Fane Pantilimon a parcurs acest drum infinit. Pas cu pas, o zi după alta. „Când eram mic și jucam fotbal în fața blocului nu mă gândeam unde aș vrea sau cât de sus aș putea ajunge. Jucam și mă jucam. Visele au venit mai târziu. Iar majoritatea s-au împlinit”, spune Panti, care are 27 de meciuri în poarta naționalei României și echipe de club precum Manchester City și Sunderland, Nottingham Forest și Watford, Deportivo La Coruna și Omonia în CV: „E clar însă că drumul meu nu ar mai fi fost același fără Aerostar Bacău. Tata lucra acolo în fabrică; așa am ales această echipă și nu FCM, cu toate că eram nevoit să merg zilnic cu autobuzul până la stadionul Aerostarului pentru a mă antrena. Iar la Aerostar am găsit oamenii potriviți. Înainte de oricine altcineva, pe Valerian Voicu, președintele secției de fotbal, căruia îi datorez enorm și căruia îi doresc tot binele din lume. Nu pot uita nici primul antrenor, pe Ionel Panaite sau pe Tică Sofronie, antrenorul de portari datorită căruia, atunci când am ajuns la Poli Timișoara, în prima ligă, aveam bagajul de cunoștințe potrivit pentru a face față acestui nivel”. Iar nivelul s-a ridicat în 2011 până sus, sus la stele: stelele lui Manchester City, Panti devenind nu doar primul român transferat de echipa „cetățenilor”, ci și cel mai înalt portar din Premier League. La City, Fane a fost coleg cu Gareth Bale și Kun Aguero, cu Maicon și Nasri, cu Dzeko și Balotelli. „Cei mai valoroși coechipieri ai mei din carieră au fost însă Tevez, David Silva și Yaya Toure. Toți trei, imenși. Iar adversarul care m-a impresionat cel mai mult, Karim Benzema. De-a lungul timpului i-am avut în față și pe Messi, și pe van Persie, și pe Aguero, super-finalizatori, ce să mai vorbim, dar niciunul nu m-a fascinat precum Benzema. Era un altfel de atacant. Am jucat contra lui cu naționala, la Paris, iar mobilitatea și execuțiile sale mi-au rămas și acum în minte”, spune Pantilimon, care mărturisește și atmosfera cărei arene l-a marcat cel mai mult: „Poate va părea puțin curios, dar e vorba de stadionul lui Sunderland. Foarte british”. Și cel mai bun meci internațional al fostului „aviator”? „Dubla cu Șahtior când evoluam pentru Poli și o victorie cu 1-0 contra lui Arsenal în Cupa Ligii la City”. În fine, cel mai prețios tricou din colecție: „Al lui Petr Cech, după o semifinală de Cupă a Angliei”. Așa, ca între giganți.
Scânteie, învingătorul lui van der Sar
Dacă e adevărat că o fotografie face cât o mie de cuvinte, atunci un gol poate face cât o carieră întreagă. Golul prin care Daniel Scânteie a deschis scorul pentru Ceahlăul Piatra Neamț în prima manșă a „sfertului” de Cupă Intertoto contra lui Juventus Torino, încheiată la egalitate, 1-1, în vara lui 1999, „fotografiază” întreaga carieră a atacantului băcăuan. Cu atât mai mult cu cât în poarta „Bătrânei Doamne” torineze antrenată pe atunci de Carlo Ancelotti se afla un uriaș. La propriu și la figurat: olandezul Edwin van der Sar. „Într-adevăr, acela a fost momentul de vârf al carierei”, admite Scânteie, care este și protagonistul unei întâmplări nostime legate de golul contra lui Juve. După prestația foarte bună în dubla manșă cu torinezii (1-1 la Piatra Neamț și 0-0 în returul de la Cesena), Scânteie a avut o perioadă de secetă în campionatul intern. Motiv de nemulțumire pentru conducerea Ceahlăului. „Muscă”, așa cum e poreclit Scânteie, a ținut să-l liniștească pe antrenorul Viorel Hizo: „Nea Vio, treaba e ca și rezolvată. Am dat anunț în ziar, la mica publicitate că ofer la schimb gol dat lui Juventus în Intertoto pentru zece goluri în Divizia A. Când se realizează schimbul, cu alea zece goluri, urc și eu în topul golgheterilor, urcă și Ceahlăul în clasament”. Mucalit vestit în afara terenului, Dani-gol nu avea însă… glume cu apărările adverse. Asta l-a propulsat până la echipa națională a României în vara lui 1990. „Cei mai mari jucători cu care am împărțit vestiarul au fost la națională: Hagi și Lăcătuș”, spune Scânteie, care nu stă pe gânduri atunci când e pus să aleagă adversarul ce l-a impresionat cel mai mult. Deși în carieră i-a avut în față pe Luis Figo și Skuhravy, pe Thierry Henry și Davids, atacantul băcăuan optează pentru Ciro Ferrara, adversarul direct în „dubla” cu Juve: „Avea un comportament deosebit și plin de respect atât ca fotbalist, cât și ca om. Un singur exemplu. La meciul tur, nu am apucat să facem schimb de tricouri. După meciul retur de la Cesena, Ferrara a venit special în vestiarul nostru pentru a-mi aduce un tricou de-al său în țiplă”. În cariera internațională a lui Daniel Scânteie, pe lângă fotografia golului marcat lui Juve stă însă și un… film. Da, da, un film! „În 1994-95 evoluam în Israel, la Hapoel Beit Sheam. Echipă mică, nou promovată, care, pentru a evita retrogradarea, avea nevoie de victorie în ultima etapă cu marea favorită, Maccabi Haifa. De cealaltă parte, Maccabi, cu Revivo și Berkovic trebuia să ne bată pentru a lua titlul. Deși am fost conduși cu 2-0, grație unei atmosfere fantastice create de cei 40.000 de suporteri ai noștri, am câștigat cu 3-2, eu fiind omul meciului, cu gol marcat, penalty scos și o bară transversală lovită printr-un șut de la mijlocul terenului. Mulți ani mai târziu, s-a realizat un documentar legat de acest meci care a fost premiat cu un milion de dolari la un mare festival de film”, spune Dani-gol care preferă însă oricând atmosferei create de suporterii lui Hapoel Beit Sheam, tumultul de odinioară al „Municipalului” băcăuan: „Când suporterii Bacăului îmi scandau numele eram cel mai fericit om din lume”.
Ciocoiu, „omul-foarfecă”
În turul de campionat al ediției 1995-96 din Divizia A, Cristian Ciocoiu înscria un gol splendid pentru Selena Bacău în meciul de acasă cu campioana Steaua. Reușita completa cartea de vizită a internaționalului de tineret și-i convingea pe bucureșteni că acesta este atacantul de care au nevoie în viitor. Prin urmare, în vara lui 1996, Ciocoiu îmbrăca tricoul roș-albastru. La doar trei zile după un halucinant 1-5 în Ghencea, contra fostei echipe a lui Ciocoiu, AS Bacău (golul militarilor fiind înscris chiar de ex- băcăuan!), Steaua obținea o calificare de senzație în grupele Champions League, eliminând-o pe Bruges. Iar pentru Cristi Ciocoiu începea un parcurs european care, vreme de cinci ani, l-a purtat pe fotbalistul crescut cu mitul lui van Basten pe mari arene continentale, întâlnind super jucători și super echipe. Meciul de referință al lui Ciocoiu? Turul cu Aston Villa, din toamna lui 1997, în Cupa Uefa. O victorie cu 2-1 a Stelei grație „dublei” lui Ciocoiu. Golul al doilea este unul de poveste, actualul președinte al FC Bacău reluând spectaculos sub transversală, din foarfecă, un balon centrat de Marius Lăcătuș. „Și dacă aș vrea să uit meciul acela, nu pot. Nu mă lasă alții”, zâmbește Cristi Ciocoiu: „Atunci mi-a ieșit practic totul. Iar Aston Villa nu era chiar oricine”. Este suficient, în acest sens, să amintim tridentul din atacul englezilor: Collymore- Savo Milosevic- Dwight Yorke. Cel mai reprezentativ adversar al băcăuanului rămâne însă altul: „Diego Simeone. Un nume important și atunci, și acum. Atunci- un fotbalist deosebit, un catalizator, un lider, acum- un antrenor exponențial”. Ciocoiu are acasă tricoul lui Simeone primit din partea argentinianului după meciul de Champions League Steaua- Atletico Madrid: „Singurele tricouri pe care am ținut cu tot dinadinsul să le păstrez sunt cel al lui Simeone și cel purtat de mine în victoria cu Aston Villa”. Dacă Simeone este cel mai redutabil adversar întâlnit, în schimb Marius Lăcătuș, Adrian Ilie și Miodrag Belodedici rămân, în viziunea lui Cristi Ciocoiu, cei mai valoroși coechipieri: „Lăcă, în calitate de lider, Adi Ilie, pentru ce reprezenta, ca potențial fotbalistic, în acel moment, iar Belo ca și carieră per total”. Dacă trei sunt coechipierii de top, tot trei sunt și nominalizările lui Ciocoiu în materie de suporteri: „Din țară, ceea ce era odată la Timișoara e greu de egalat. Nu știu câte galerii ar putea cânta, non-stop, în ploaie, atunci când echipa ta este învinsă acasă cu 8-1. De afară, aș alege atmosfera creată de suporterii lui Fenerbahce și cea pusă în scenă de fanii englezi, indiferent de echipă sau stadion. În Anglia, ca jucător, ieși la încălzire și vezi în tribune doar 20 de stewarzi. Te duci să te schimbi pentru joc, iar când revii pe gazon vezi tribunele tixite, cu oameni care-și susțin echipa din primul până în ultimul minut”.
Lovin, maratonistul Champions League
În urechi îi sună, pentru prima dată, imnul Champions League, iar prin fața ochilor îi trece, pe îndelete, camera video, și, pe repede înainte, întreaga carieră. „Cel mai frumos moment din toată cariera mea atunci a fost. Septembrie 2006, debutul în Champions League cu Steaua, în acel 4-1 contra lui Dinamo Kiev în deplasare, cu celebrul <Du-te Dică, du-te!>. Și zău că în clipele acelea premergătoare fluierului de start mi-am revăzut întreaga carieră: primii pași sub comanda lui nea Vali Cioancă, FCM Bacău, accidentarea la genunchi, împrumutul la Dărmănești, supărările și tentația de a mă lăsa de fotbal”, se destăinuie Florin Lovin. Seara aceea de la Kiev rămâne, deci, unică în sufletul lui „Ață”. Cu toate că astfel de seri europene au urmat cu zecile în cariera sa de fotbalist. Dovadă că într-o statistică all-time a fotbaliștilor români cu meciuri în cupele europene, Lovin împarte cu un alt ex-băcăuan și ex-stelist, Dorin Goian, o treaptă onorantă, de top, cu un total de 63 de partide. În fața lui „Ață” stau nume puține, dar mari precum Hagi, Gică Popescu sau Chivu, acesta din urmă cu 79 de jocuri în euro-cupe. Dar nume mari (și multe), stau și în spatele său. Unul peste toate: Adi Mutu, cu 60 de confruntări. „Într-adevăr, este o realizare de care sunt mândru pentru că presupune un parcurs constant bun de lungă durată”, mărturisește Florin Lovin, ale cărui calități de… maratonist sunt evidențiate și de o altă reușită. Una cu parfum de premieră, care se leagă de una dintre cele mai bune evoluții ale sale cu Steaua/ FCSB în Champions League: „Deși pierdut cu 1-2, meciul cu Arsenal, din decembrie 2007, e unul de referință pentru mine. Pe lângă jocul prestat, eu oferind și assist-ul lui Zaharia pentru golul nostru, am devenit, alături de Bănel Nicoliță, primul fotbalist din Champions League care a alergat peste 13 kilometri într-un meci”. Așadar, Dinamo Kiev și Arsenal. Plus Real Madrid, Fiorentina, Bayern Munchen, FC Sevilla, Lyon, Valencia ori Villareal și ulterior- în tricoul Astrei- West Ham și AS Roma ca borne europene înșirate ca pe ață de… „Ață” Lovin, care e, în egală măsură, un fluviu: de amintiri, de idei și de realizări, inclusiv la nivel de familie. Cei mai valoroși adversari? „Numărul unu, Ronaldo, brazilianul. Fenomenul. Urmat de Riquelme și Raul”. Cei mai importanți coechipieri: „Aleg tot trei. La FCM Bacău, Cristi Ciocoiu. Pentru mine, care eram un simplu puști, Ciocoiu reprezenta un model. Un exemplu de comportament și de reușită. Apoi, la Steaua, coechipierul de referință a fost Mirel Rădoi. Definiția liderului. Iar ca și talent pur, deși neexploatat pe măsură, Budescu, cu care am jucat la Astra”. Ca atmosferă, „Ață” o preferă pe cea de pe „Ali Sami Yen” din Istanbul, de la Galata- Steaua 2-2, „când stadionul a explodat pur și simplu în momentul în care s-a anunțat că Hagi a venit la meci”. Dar nu poate uita nici „Ghencea la eliminarea Valenciei, când am dat gol din penalty, turul uefantastic cu Rapid, ce ne-a dus în semifinala cu Middlesbrough și torțele de pe fostul «Lia Manoliu», care au sărbătorit califcarea în grupele CL în dauna lui Standard”. Cât despre cel mai prețios tricou, acesta are numele și numărul lui David Beckham la Real Madrid: „În turul de la București, i-am propus lui Beckham să facem schimb de tricouri la finalul jocului. S-a scuzat, spunându-mi că pe-al său l-a promis unui copil, dar că putem rezolva problema în meciul de la Madrid. În returul de pe Bernabeu uitasem de schimb. La final eram pe tunelul care duce la vestiare, când aud cum mă strigă cineva: «Hei, Lovin!». Mă întorc și-l văd pe Beckham cum își scoate tricoul și mi-l întinde. Fericit, am înhățat tricoul și am zbughit-o spre vestiare, când mă aud strigat din nou. Mă întorc, iar Beckham îmi spune: «Păi ce faci? Nu-mi dai și tu tricoul tău?”».
Andrei Cristea, „călăul” Valenciei
La 16 ani intra în prima echipă a FCM Bacău, promovat de președintele Gheorghe Chivorchian și de antrenorul Ghiță Poenaru. Calitățile sale l-au făcut pe Dumitru Sechelariu să spună în iarna lui 2001, cu ocazia unui amical jucat de „galben-albaștri” contra lui Dinamo Moscova, că „Bacăul are un diamant de mare valoare”. „Diamantul” Andrei Cristea a început să strălucească de la o vârstă fragedă și în Europa. Astfel, la doar 21 de ani, reușea o „dublă” de vis în poarta Valenciei, permițând Stelei să întoarcă rezultatul din Spania și să elimine deținătoarea Supercupei Europei. „Returul cu Valencia din februarie 2005 rămâne una din cele două partide de referință ale mele. A doua e o altă întoarcere de scor, reușită cu Dinamo, la Liberec, în vara lui 2009. Minunea de la Liberec, atunci când, după 0-3 acasă, am învins cu 3-0 în deplasare, calificându-ne, ca și în dauna Valenciei, la penalty-uri”, fixează Andrei Cristea momentele de vârf ale unei cariere ce include, printre altele, zece meciuri în națională, o Supercupă a României, două titluri de campion și unul de golgheter al Diviziei A. Regrete? „Lăsând la o parte accidentările suferite, aș alege ratarea calificării în finala Cupei Uefa, în 2006, când am avut 3-0 la general contra lui Middlesbrough. Să joc o astfel de finală la 21 de ani ar fi fost ceva cu totul și cu totul fantastic”, mărturisește Andrei. În colecția sa de tricouri, un loc aparte îl au cele purtate de Aimar, Djibril și Cisse și Jose Mari. Fotbalistul băcăuan consideră stadionul „San Mames” din Bilbao drept arena care care l-a impresionat cel mai mult: „Catedrala”. Adversarul cel mai „wow” vine tot din Spania: „Marcos Senna, brazilianul naturalizat spaniol al lui Villareal. Avea o viziune de joc incredibilă. Sunt mulți jucători de mare calitate contra cărora am avut șansa de a evolua, dar Senna mi s-a părut ceva deosebit”. Iar la capitolul coechipieri-top, Andrei are o listă lungă: „Îmi e greu să aleg. Nu pot uita când am intrat pentru prima oară în vestiarul FCM, unde mi s-a dat un scaun, că nu mai erau locuri disponbile și aveam, în sfârșit ocazia să mă echipez împreună cu idolii mei. Sau când am ajuns la Steaua, alături de doi monștri sacri precum Rădoi și Dorinel Munteanu, iar acesta din urmă mi-a atras atenția că mi-am ales un loc în vestiar care mă obligă enorm: locul lui Lăcătuș. În fine, la națională, unde am jucat cu Mutu și Chivu. Dar dacă este însă să mă opresc la un singur nume, acela e al lui Hakan Calhanoglu, cu care am jucat la Karlsruhe, în Germania. Era un copil- 17 ani- dar lăsa din plin să se vadă ce mare fotbalist va ajunge”.
