Preambul
Ziua, una festivă, a fost pregătită încă din data de 15 ianuarie 2025, când la Parincea a fost organizată ediţia lunară a „Conexiunilor culturale”, iniţiativă a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bacău.
De Ziua culturii naţionale, invitat special a fost Gheorghe Iorga, căruia primarul Sorin Roşu, dincolo de bună ziua, i s-a adresat astfel: „Bine aţi venit, domnule profesor! Sunteţi primul candidat la titlul de Cetăţean de onoare al comunei Parincea!”
Decizie
În unanimitate, profesorului doctor Gheorghe Iorga i s-a acordat această distincţie în ziua de 26 iunie, „în semn de recunoaştere a înaltelor calităţi ştiinţifice şi profesionale, convertite în model uman şi spiritual”, ca „traducător, critic literar, publicist şi manager şcolar”.
„Fiu al satului Năneşti, din comuna Parincea, domnia-sa a înregistrat performanţe semnificative în plan artistic şi ştiinţific în ultimele decenii ale secolului trecut şi în prima parte a acestui secol.”
Gheorghe Iorga, văzut de invitaţi…
Dumitru Brăneanu, preşedintele filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România
„Decizia domnilor consilieri arată că rădăcinile rămân rădăcini şi nu se usucă niciodată. Domnul profesor Iorga merită din plin distincţia, pentru că este cel mai bun traducător român din limba persană, la ora actuală. Cei care au mai tradus o făceau din germană, din franceză sau din engleză, dar dânsul a tradus pentru prima oară din limba persană. Are cărţi foarte bune, ceea ce îl face să fie o persnonalitate distinctă şi o mândrie a filialei noastre.
Trebuie să învăţăm să ne promovăm şi să ne stimulăm valorile, să le lăsăm generaţiilor care vor veni. Să înţelegem un lucru: cultura este identitatea unei comunităţi; fără cultură suntem nimic!”
Cornel Galben, publicist
„Bine v-am regăsit! Spun regăsit pentru că înainte de ’89 ultima mea aventură în agricultura socialistă a României a fost la Parincea. Se făceau şi atunci activităţi culturale, nu numai agricultură, dar azi am venit să-l sărbătorim pe domnul Iorga. Eu i-am consacrat un profil mult mai larg în Personalităţi băcăuane, volumul 9, unde are 15 pagini, dintre care opt, ba chiar nouă, sunt numai bibliografie. Despre opera domniei-sale au scris peste 30 de critici, care s-au referit la traduceri, la eseurile publicate. Nu mai ştiu dacă aveţi bibliotecă. Bănuiesc că da; un exemplar o să ajungă şi aici. Să ştiţi că el a făcut servicii culturii române şi câtă vreme a fost student în Iran: a tradus un volum de Nichita Stănescu şi o antologie de basme româneşti. Pe lângă activitatea de scriitor, şcoala românească îi datorează multe, dovadă recompensele primite din partea Ministerului Educaţiei, a Preşedinţiei române. Mi-am adus aminte ce spunea Ioana Postelnicu, scriitoarea care în ultimii ani a trăit la Bacău: Doamnelor, domnilor, sărbătoriţi scriitorii cât sunt în viaţă, că după aceea nu le mai foloseşte la nimic.”
Ioan Dănilă, filolog
„Când la 15 ianuarie, anul acesta, am intrat în biblioteca Centrului de Documentare şi Informare al Liceului Tehnologic «Georgeta Jurgea Cancicov», am întrebat-o pe doamna bibliotecară ce autori băcăuani sau ai locului are în inventar. Mi-a arătat două rafturi, iar între cărţi, câteva semnate de Maria Ciuche. Ei bine, autoarea este chiar profesoara de română, din Bacău, a lui Gheorghe Iorga, o memorialistă onestă. […] Ca lingvist, sunt dator să reproduc titlul unei rubrici pe care sărbătoritul de azi a susţinut-o în Viaţa băcăuană: «Limba română nu se negociază». A rămas în memoria cititorilor această axiomă, fiindcă ni se pare că toţi ştim a vorbi şi a scrie corect; în fapt, greşim toţi, iar de când cu inteligenţa artificială, greşim şi mai tare. Am văzut publicaţii de mare prestigiu care au lăsat corectura în grija AI-ului şi au fost tipărite cu greşeli puerile: cratime nelalocul lor, dezacorduri predicat-subiect etc. Convingerea mea e că tot omul este cel care dă girul adevărului în materie de exprimare.
Gheorghe Iorga este un vrednic slujitor al culturii şi al şcolii. Când a fost inspector şcolar general, a instituit un Club al seniorilor învăţământului, un fel de sfat al înţelepţilor, cu nume precum Mihai Semenov, un director de profesie. Tot atunci a scos, cu Eugen Budău coordonator, o revistă a Inspectoratului Şcolar Judeţean şi a girat un ciclu de întâlniri cu reprezentanţi de frunte ai învăţământului băcăuan: Întâlniri admirabile, la iniţiativa aceluiaşi Eugen Budău.
Aveţi dumneavoastră aici, la Parincea, o humă aparte. Georgeta Mircea Cancicov (Maria Jurgea, după numele civil), a fost – ca acum, Gheorghe Iorga – colaboratoarea revistei Ateneu încă de acum 60 de ani. Numărul din decembrie 1965 îi publică un fragment de roman. Mai apoi, în 1979, ea declară într-un interviu: Pentru mine, Bacăul era oraşul cel mai frumos din lume.
Faptul că primul titlu de Cetăţean de onoare al comunei Parincea îi este acordat lui Gheorghe Iorga nu e o întâmplare, ci o datorie.”
…şi de el însuşi
„În primul rând, vreau să mulţumesc Consiliului Local Parincea şi domnului primar Sorin Roşu pentru onoarea acordată astăzi. Nu e puţin lucru să fii cetăţean de onoare al localităţii natale. M-am născut la Năneşti, un cătun de vreo cincisprezece case. Moaşa care m-a scos din pântecele mamei era locuitoare a comunei Parincea, chiar la intrarea în sat, cum vii dinspre Năneşti (am vizitat-o acum mulţi ani). Este, spuneam, o mare onoare, chiar mai mare decât aceea pe care mi-a conferit-o Consiliul Judeţean Bacău când mi-a acordat acelaşi titlu. Din punct de vedere afectiv, asta face mai mult decât toate onorurile care mi s-au acordat de-a lungul, să spunem, îndelungatei mele vieţi.
Primele două clase le-am urmat în Năneşti-Deal. Ce generaţie bună am fost noi, care am început şcoala prin 1961! Oameni de ispravă azi, cu cariere strălucite, deoarece ne-am bucurat la vremea aceea de nişte învăţători destoinici, ca Petru Lozincă (spaima elevilor pe-atunci). Acest învăţător a reuşit să-mi intuiască, să spun aşa, cariera de profesor de limba şi literatura română, pentru că eu aveam un prost obicei, de fapt o anumită neştiinţă: spuneam şi scriam alfel şi asfel, deci nu puneam t-ul. El a reuşit să mă determine, explicându-mi, pentru că asta era frumuseţea: noi scriam cum vorbeam. […] Există momente care îţi hotărăsc într-un fel viaţa. Mie mi-a hotărât-o regretata mea mamă, care la sfârşitul clasei a II-a a avut curajul să facă toate diligenţele şi să mă mute la Bacău, la Şcoala Nr. 6 din Cartierul CFR. Acolo m-a învăţat o demnă urmaşă a lui Petru Lozincă, Elena Şerban, în clasele a III-a şi a IV-a. Au fost doi ani extraordinari, pentru că atunci se făcea o şcoală extrem de serioasă, iar cunoştinţele noastre de clasa a IV-a le surclasau chiar şi pe cele ale elevilor de clasa a VI-a, până spre a VII-a. Când m-am transferat la Liceul Nr. 3 (liceu mixt, cum se numea atunci), aveam deja cunoştinţele necesare claselor a V-a şi a VI-a, mai ales la română şi matematică. Admiterea la liceu nu a fost la George Bacovia; poate pentru apropiere de casă, am rămas la Liceul Mixt Nr. 3. Erau nişte profesori de română despre care se vorbea şi probabil că ei m-au determinat să fiu elev tot acolo. În timpul liceului, un eveniment care m-a marcat profund, în clasa a X-a, a fost prima ediţie a Festivalului Naţional George Bacovia, din 1971. (Eu frecventam deja un cenaclu celebru aici, în Bacău: Lucian Blaga.) La fosta Casă de Cultură Vasile Alecsandri, au urcat pe scenă 108 scriitori, încât dacă ar fi căzut o bombă, riscau să dispară din istoria literaturii române. Erau mari autori contemporani din vremea aceea şi acest lucru m-a impresionat deosebit. Printre alţii au fost Nichita Stănescu şi Ana Blandiana.
A urmat admiterea la facultate. Mama mea avea o oarecare teamă, pentru că eu voiam să dau la Universitatea Bucureşti, la Facultatea de Limba şi Literatură Română, şi i-am spus: Ori fac această facultate la Bucureşti, ori n-o mai fac deloc! Până la urmă a acceptat şi bineînţeles că a fost fericită. Am uitat să vă spun că în clasa a VIII-a eram oarecum în imposibilitatea de a alege între cariera mea de profesor cea de inginer. Îmi plăceau în egală măsură româna, matematica şi fizica. Aveam o minte, să spun, raţională, pe care mi-am păstrat-o şi astăzi, chiar dacă uneori filologia îţi modifică puţin structurile mentale. Maria Ciuche, profesoara de română, m-a stimulat ca în vacanţa dintre clasele a VII-a şi a VIII-a să conspectez Gramatica Academiei, din ’63. Am învăţat multe; îmi plăcea şi bineînţeles că eram obraznic la clasă şi anticipam ceea ce voia să spună. Dacă profesoara preda complementul indirect, eu ştiam deja exemple, până când s-a enervat odată şi a spus: Ia treci tu şi predă! Din acel moment, de la sfârşitul trimestrului al II-lea, am predat orele de gramatică cu profesoara în bancă…
A urmat Facultatea de Filologie, unde iar mi s-a întâmplat un lucru care de data aceasta mi-a schimbat viaţa şi orientarea, să spunem aşa, extracurriculară. După un examen foarte, foarte serios, în anul al II-lea am fost admis pentru studii în Iran, la Facultatea de Limba şi Literatura Persană din Teheran, într-un program guvernamental (am câştigat concursul cu opt candidaţi). Nu era o selecţie riguroasă, în sensul că am candidat cu un student la medicină, unul la arhitectură, unul la arte plastice… După aceste probe, fiecare cu specialitatea lui, au venit cele de politică externă şi o limbă străină, la nivel de cultură generală. […] Am reuşit să studiez doi ani la această facultate, după care a venit Revoluţia Islamică, în 1979. Între timp mi-am dat examenele în ţară, deoarece din anul al III-lea am obţinut o dispensă: deja acţionau fiorii revoluţiei şi bănuiam că nu voi apuca să termin studiile acolo. Revoluţia ne-a întors în ţară obligatoriu. Am intrat în învăţământul preuniversitar, în două licee: Henri Coandă şi George Bacovia. Am ocupat diverse funcţii: director adjunct la Colegiul Henri Coandă, director la Colegiul Naţional Ferdinand I, inspector şcolar, inspector şcolar general, inspector general în corpul general al ministrului. La întoarcerea din Iran mi-am ales acest orizont de scris, în sensul că m-am ocupat de traduceri din operele fundamentale ale literaturii persane şi, pe de altă parte, am scos o serie de studii de literatură comparată. Între aceste două direcţii, mi-am… pierdut zile şi nopţi.”
Finalul de zi
L-au asigurat solistele de muzică populară Delia Biliboc şi Alexandra Herciu, din Văleni (sat al comunei), pregătite de Ioachim Dămoc, şi părinceanca Maria Tătaru, cu un cântec de pace: Arză-l focul de război! / N-avem tată între noi. / Că războiul nu-i o clacă, / Câţi se duc, toţi să se-ntoarcă…
Ioan Dănilă
Foto: Cosmina Roşu
Transcriere din video („Televiziunea literară”), stud. Anastasia-Teodora Mihai; activitate în cadrul practicii de specialitate
