Pe data de 17 iunie 1910, pe câmpul de la Cotroceni, Aurel Vlaicu a reușit primul zbor cu un aparat de concepție și construcție românească – moment de răscruce în istoria aviației naționale. Zborul său nu a fost doar o demonstrație tehnică, ci și o afirmare a spiritului de inovație românesc într-o epocă în care zborul mecanic abia începea să prindă aripi în lume.
Un vis românesc cu aripi
Aurel Vlaicu, născut în 1882 în satul Binținți (azi Aurel Vlaicu, județul Hunedoara), era deja cunoscut pentru talentul său tehnic și pasiunea pentru zbor. După studii de inginerie la Technische Hochschule München, a revenit în România cu un vis: să construiască un aparat de zbor după propriul proiect.
Sprijinit financiar de Ministerul de Război și de Liga Națională Aeriană, Vlaicu a început construcția primului său avion, Vlaicu I, în atelierele Arsenalului Armatei din București. Construcția a durat câteva luni, iar aparatul, cu un design unic – cu fuselaj deschis, elice în spate și aripi din lemn și pânză – atrăgea atenția nu doar prin formă, ci și prin viziunea inginerească.
Zborul de la Cotroceni
Ziua de 17 iunie 1910 a fost una senină, iar câmpul de la Cotroceni, pe atunci un teren destinat aplicațiilor militare, devenise scena unui eveniment istoric. În fața unui public restrâns, dar emoționat, Vlaicu a pornit motorul – un propulsor Gnome cu 50 de cai putere – și a lansat aparatul la sol.
Avionul s-a desprins de pământ, planând la o înălțime de aproximativ 3-4 metri, pe o distanță de câteva sute de metri. A fost un zbor scurt, dar suficient cât să dovedească faptul că visul lui Vlaicu devenise realitate: un român zburase pentru prima oară cu un avion proiectat și construit integral în România.
Ecouri și semnificații
Zborul lui Vlaicu a fost consemnat în presa vremii ca un succes extraordinar. Nu era primul zbor din lume – frații Wright zburau din 1903, iar Traian Vuia realizase și el un salt istoric în 1906 – dar era primul zbor reușit în România, cu un aparat românesc, pilotat de un român. Mai mult, spre deosebire de alți pionieri care apelau la componente de import, Vlaicu și-a conceput avionul ca o inovație complet nouă, adaptată realităților locale.
Performanța lui a deschis drumul dezvoltării aviației românești. În anii care au urmat, Vlaicu avea să construiască și să piloteze Vlaicu II, participând la mitinguri aviatice internaționale și impresionând prin îndemânare și ingeniozitate. Din păcate, viața lui s-a curmat tragic în 1913, într-un accident aviatic lângă Câmpina, în timp ce încerca să traverseze Carpații.
Moștenirea unui pionier
Zborul de la 17 iunie 1910 rămâne un simbol al curajului, perseverenței și creativității. Aurel Vlaicu nu a fost doar un tehnician, ci și un vizionar care a crezut în potențialul zborului și în capacitatea României de a inova.
Astăzi, numele lui este purtat de licee, străzi, aeroporturi și chiar localități. Dar mai presus de toate, rămâne în conștiința națională ca un simbol al primului zbor românesc, un moment când pământul a fost lăsat în urmă și cerul a devenit, pentru prima oară, românesc.
