România se pregătește să urmeze trendul occidental privind vârsta de pensionare. Dar într-o țară unde mulți mor înainte de 70, ideea devine o dramă socială.
În ultimele luni, tot mai multe state europene au anunțat creșterea vârstei de pensionare. Danemarca vizează 70 de ani până în 2040. Norvegia urcă la 69. Germania și Franța se apropie de același prag. Raționamentul este simplu: speranța de viață crește, natalitatea scade, iar bugetele publice se subțiază. Dar întrebarea esențială rămâne: este organismul uman pregătit pentru muncă susținută până aproape de sfârșitul vieții active?
Și, mai precis: e pregătit organismul românului, cel modelat de decenii de muncă grea, stres și acces limitat la servicii medicale?
Europa mizează pe longevitate. România mizează pe rezistență?
În nordul Europei, speranța de viață trece de 81 de ani. Populația este sănătoasă, activă, cu acces constant la servicii de prevenție și îngrijire. În aceste condiții, un pensionar la 70 de ani poate însemna o persoană încă aptă fizic și psihic pentru muncă, chiar dacă în regim redus.
În România însă, speranța de viață abia atinge 75 de ani – iar diferența de calitate a vieții este uriașă. Nu trăim mai puțin doar în cifre. Trăim mai prost, mai bolnavi, mai fragili. Statisticile Eurostat arată că românii au printre cei mai puțini ani trăiți în stare bună de sănătate din UE. Cu alte cuvinte, îmbătrânim repede și trăim greu.
Muncă grea, corp epuizat
Un bărbat care a lucrat 40 de ani în construcții sau într-o fabrică, fără ergonomie și fără protecție, nu poate fi comparat cu un contabil danez care lucrează dintr-un birou dotat ergonomic și merge anual la control medical complet.
Românii au muncit în tranziție, în incertitudine, adesea fără forme legale, fără concedii plătite, fără asigurări de sănătate. Stresul, poluarea, lipsa accesului la tratamente moderne și educație sanitară au lăsat urme adânci. Suntem, statistic vorbind, un popor „uzat prematur”.
Nu doar despre muncă. Despre performanță.
Munca nu înseamnă doar prezență la locul de muncă. Înseamnă și randament, adaptabilitate, vigilență, eficiență. După 60 de ani, încep să scadă viteza de reacție, capacitatea de memorare, adaptarea la noile tehnologii. Dacă sistemul nu este pregătit să acomodeze aceste schimbări firești, continuarea muncii poate duce la epuizare, burnout sau chiar accidente.
Reforma nu trebuie copiată mecanic
Creșterea vârstei de pensionare poate fi un instrument economic, dar aplicarea ei fără un context real poate deveni o tragedie. În România:
-
unii oameni nu apucă pensia, deși au muncit 35-40 de ani;
-
alții se pensionează bolnavi, cu o calitate a vieții foarte scăzută;
-
iar unii sunt forțați să lucreze la negru după pensie, pentru că venitul nu le ajunge nici pentru medicamente.
Ce soluții are România?
-
Pensionare flexibilă, în funcție de domeniul de activitate. Cei care au muncit în condiții grele ar trebui să se poată retrage mai devreme.
-
Stimulente pentru munca part-time după o anumită vârstă, mai ales în domenii unde experiența e un atu.
-
Investiții în prevenție medicală, pentru a prelungi real viața activă, nu doar pe hârtie.
-
Recunoașterea diferențelor regionale și socio-profesionale, nu toți românii sunt egali în fața pensiei.
Concluzie: Nu corpul trebuie forțat, ci sistemul reformat
Europa vrea să extindă perioada de muncă, dar România trebuie mai întâi să repare organismul social. Nu putem cere de la oameni mai mult decât le-a permis viața. Să muncești până la 70 de ani e o opțiune într-o societate sănătoasă, dar un coșmar într-una bolnavă.
Reforma pensiilor nu e despre vârstă. E despre demnitate. Iar până când românii nu vor putea trăi decent până la 80 de ani, nu este realist – și nici uman – să le cerem să muncească până la 70.
