Este una dintre primele tipărituri pe 2021 ale Editurii „Junimea” (sau măcar ale seriei în care a apărut: Exit) și aparține unui condeier proteic – Ion Fercu. În 2020 am auzit mai des numele lui, pentru că a avut parte de un succes răsunător: Academia Română i-a acordat Premiul „Ion Petrovici” pentru o lucrare dedicată creației lui Dostoievski, publicată în serial de Revista „Ateneu”.
Născut la 8 ian. 1952 (în satul Valea lui Ion, comuna Blăgești, județul Bacău), Ion Fercu a pătruns cu legitimitate în spațiul literar de după 1990, tipărind la edituri din țară și din Bacău poezii („Iadul de paradă”, Bacău, Editura „Deșteptarea”, 1996; „Prizonierul prizonierului”, București, Editura „Cartea Românească”, 1998; „Amanții absurdului”, Iași, Editura „Junimea”, 2002), eseuri („Agonia umanului”, Bacău, Editura „Plumb”, 2000; „Prin subteranele dostoievskiene”, Iași, Editura „Junimea”, 2018), romane („Oaspetele”, București, Editura „Cartea Românească”, I-2004, II-2008; „Z”, Iași, Editura „Junimea”, 2009; „Audiența”, Iaşi, Editura Fundaţiei Academice „Axis”, 2012; „Ostaticul Umbrariei”, Iași, Editura „Junimea”, 2015) și un volum monografic: „Teatrul «Bacovia» – 50. Frumoşii nebuni ai marilor iluzii”, Bacău, Editura „Plumb”, 1998. Pentru unele dintre acestea, a fost distins cu premii începând cu anul 2010.
Debutul publicistic și l-a făcut cu proză în 1970, în revista „ABC…” a Liceului Pedagogic „Ștefan cel Mare” Bacău (îngrijită de profesorul său de română Mihail Andrei), și cu poezie în același an, în „România literară”. De la absolvirea în 1977 a facultății (de istorie-filozofie), a activat ca profesor în orașul Buhuși și, în paralel, a înregistrat una dintre cele mai dinamice vieți social-culturale pe care o poate susține un intelectual. Printre altele, este de mulți ani corespondentul pentru orașul Buhuși (și zona adiacentă) al cotidianului „Deșteptarea” din Bacău. Ion Fercu nu este doar un constatator al realității, ci un om al cetății, avansând propuneri generate de o vie conștiință, a responsabilității fiecăruia dintre noi. De pildă, într-un editorial din ziarul județean se întreba recent de ce elevii liceelor pedagogice, viitori învăţători şi educatoare, nu ies în stradă pentru a protesta față de eliminarea (de vreo două decenii!) a limbii române din pregătirea lor profesională. Chiar! (Din păcate, nu-i târziu nici acum să o facă.)
Dacă poezia lui „se desprinde din «hohotul» interior bacovian” (Eugen Budău; nu întâmplător Ion Fercu, după pensionare, slujește cartea la Biblioteca Orășenească „George Bacovia” din Buhuși), proza lui este subordonată actualității imediate. „Dac-aș fi fost Dumnezeu” depune mărturie despre cât de prezent este autorul în viața curentă nu din satul natal, nu din comuna Blăgești sau din orașul în care trăiește (acestea le aflăm cu regularitate din coloanele cotidianului „Deșteptarea”), ci din spațiul european, unde au ajuns „diasporenii” noștri. Termenul „diaspora” merită o minimă descriere: „1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de către Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P[rin] ext[ensiune]. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine”; din fr. diaspora, adus din neogreacă, însemnând „deseminare, dispersare” (DEX, 2016). Evident că al doilea sens, cel din roman, este azi de circulație mondială. Dicționarul academic anunță că termenul „diaspora” este atestat în scrierile lui Mihail Sadoveanu. Mă grăbeam să vestesc că Ion Fercu este părintele derivatului, diasporean, dar obișnuințele etimologice mă îndeamnă să consult și alte cărți de profil. Îl găsesc doar în „Dicționarul de cuvinte recente” (2013) al Floricăi Dimitrescu, care l-a reperat în ziarul „Cuvântul”, în 1993: „O singură eventualitate ar putea unifica fracțiunile românilor diasporeni […]”. Cotidianul bucureștean îl asociază cu un alt neologism: „pretutindenari”. La „Antena 3” (9 mart. 2007) a fost auzită sintagma „peisajul diasporean”. Și totuși Ion Fercu are partea lui de contribuție la îmbogățirea lexicului românesc, utilizând substantivul diasporean,-i, în vreme ce până la el cuvântul a fost folosit doar ca adjectiv.
Romanul „Dac-aș fi fost Dumnezeu” este o cronică vastă (328 de pagini) despre drama românilor siliți să pribegească prin lume. Simpla istorie a numelui localității, Mortuc, este avertismentul (suntem la pagina 15 a cărții) asupra a ceea ce au ajuns unele așezări românești după 1990: „Nu sătuc, părinte, ci Mortuc! Murim, ne prăpădim toți, piere satul în curând!”, strigă Vasile al Gherghinei către preotul care îi compătimește pe enoriași: „Sătucul este pe ducă: unii pleacă în străinătate, ceilalți se pregătesc să moară, nu se mai naște nimeni […]”. Așezarea și-a pierdut și identitatea administrativă: în lipsa unui indicator rutier, „un diasporean cu umor și suflet, sosit din Spania, scrisese pe un panou doar atât: Altitudine 984 m”. Câteva coincidențe fac suportabil exilul: țara este una latină, înălțimea orașului (unul dintre cele mai spectaculoase din Europa) este ca a sătucului natal, iar componența literală din prima parte a toponimului este similară: Morella – Mortuc.
Și ar mai fi ceva care îl individualizează pe român în marea familie romanică: pavăza culturală numită „Miorița”, alcătuită din aproximativ aceleași litere. O citează diasporeanul plin de îndreptățită emfază când este încolțit de spanioli: „Aveți voi castele, catedrale, vizite de regi și umbre de eroi antici, dar la mine, în Mortuc, zace o istorie mare sub colbul timpului, o istorie pe care, să fiți sănătoși dacă nu credeți, o s-o dezmorțesc eu într-o zi, eu, ciobanul de Mortuc & Morella, și-o să veniți acolo cu autocarele voastre mofturoase și o să aflați că noi nu suntem ciobani oarecare. Suntem singurii ciobani din lume care am scris o baladă celebră, Miorița, că până și barul meu mortucean are un nume mitologic, «Mioriță laie», așa cum am vrut să inaugurez unul și pe la voi, dar mi-am dat seama că îmi lua ani de zile ca să pricepeți ce înseamnă laie…” (Nouă ne-a luat mai puțin timp: cuvântul, atestat în opera lui Ion Creangă, provine din latinescul labes, -is „pată”, după neogrecescul laio, și se folosește în descrierea lânii, însemnând „negru” sau „negru amestecat cu alb”.)
Narațiunea continuă cu întâmplări de pe Culmea Scăpării („loc sacru”), provocate de Demon (un fir de apă care la vreme de ploaie poate produce dezastru), cu schimbările care fac din Mortuc un alt Macondo, „ținutul acela ciudat, locul marilor tăceri în care Marquez pitise strigăte disperate ale lumii”. Spany Ghioc, care „trăia în regim de urgență”, devine exponentul noii generații de afaceriști, viață deloc ușoară: „Înjura în spaniolă, mulțumea în limba română și vorbea în limba engleză despre profit”. „Pământul din albia Demonului” își modifică fizionomia, dascălul Macarie impresionează ca prototip al asprimii în viața religioasă a unei comunități, Mortucul cunoaște transformări (peste Demon s-a construit un pod, iar Petru Farina își ridică o redută etc.), ceea ce face ca sfârșitul să nu mai fie atât de întunecat.
Ion Fercu îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Moartea este odihnă, slobozire de truda și grijile lumii” și, în final, pe Nietzsche: „În rana însăși stă puterea de tămăduire”.
Scrierea, intersectată cu pagini din „Jurnal de război al Sufletului cu Sufletul și cu Lumea” (amintind de „Divanul, Metafizica și Logica” lui Dimitrie Cantemir), este una dintre cele mai interesante proze contemporane, etalând știință a compoziției și a limbii, modernitate a stilului, actualitate incandescentă a temei.
