Una dintre cele mai frumoase actrițe ale cinematografiei mondiale, Jacqueline Bisset, cu o strălucită carieră, fiind distribuită de unii dintre cei mai mari regizori ai secolulului trecut în producțiile lor și jucând alături de actori de legendă, a fost invitată la Fest(in) pe Bulevard, manifestarea Teatrului Nottara din București, care se va încheia duminica aceasta. Am ascultat-o vorbind, acum câteva zile, la deschiderea evenimentului, apoi i-am citit și interviul din foaia festivalului, unde încă fermecătoarea doamnă și-a expus părerea depre „criza feminității”, care a stat în centrul tematicii festivalului. Întrebată dacă există acest tip de criză în societatea contemporană, cunoscuta actriță a spus că atunci când vorbim despre criza feminității trebuie să vorbim și despre una a masculinității, deopotrivă. Și că i se pare tot mai evident faptul că este vorba, de fapt, de o criză generală, una a umanității, fiindcă, în timpurile noastre „oamenii au devenit mult mai narcisiști decât erau înainte, depun toată energia în a obține ceea ce doresc pentru ei înșiși, pierzând capacitatea de a se dărui celuilalt”. A continuat susținând că femeile artist, în majoritatea cazurilor, se pot baza doar pe ele, lumea făcând mare tam-tam când este vorba de bărbații din domeniu, de reușitele lor, astfel că femeile trebuie să lupte mai mult decât aceștia ca să se afirme. Nimic nou, desigur. Asta a fost dintotdeauna valabil, femeile având și slujba de acasă, și trebuind să poarte povara prejudecăților, să se supună unui model patriarhal, să suporte misoginismul, tradițional și el. A trăi lângă o femeie inteligentă, creativă, cu o gândire liberă, e ceva de neconceput pentru mulți bărbați. E un chin, ceva perceput ca un element castrator, mai mult chiar, ca o adevărată „tragedie” pentru tipul clasic de „macho man”.
În fine, cert este că trăim o vreme a crizelor, politice, financiare, de idei, de comunicare etc. Ce e de făcut? Poate că ar fi bine să regândim niște lucruri, să schimbăm un mod de percepție învechit, dogmatic. Să renunțăm la a gândi după canoane impuse, să aruncăm cât mai departe lentilele unei stupide, insuportabile de-a dreptul, „political correctness”.
Dreptate înclin să-i dau unuia dintre cei mai importanți regizori europeni de teatru, Thomas Ostermeier, el având o constantă preocupare legată de condiția femeii în societate. „Dacă nu ajungem la o societate care tratează în mod egal ambele sexe, și bărbații vor fi nefericiți. Nefericirea femeilor ne face mereu nefericiți și pe noi, bărbații. Deci lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”. Strașnic paradox, minunată și superinteligentă pledoarie pentru egalitate! Sigur că ea nu putea să vină decât de la un artist sensibil, de la un umanist, că doar nu era să fie produsul vreunei înguste minți de patriarhal. Una de pe la noi, de pe plaiurile mioritice, pe unde se mai crede încă despre bătaie, de pildă, că e ruptă din rai, și este aplicată în mod consecvent celor mai slabi, celor fără apărare, femeilor și copiilor.
Dar, apropo de crize, ar mai fi de spus că ele nu sunt întotdeauna ceva de speriat, ba chiar sunt necesare, pentru că te somează să evaluezi situațiile care scârțâie rău, din toate încheieturile, și să faci pasul următor, trecând la schimbare. La o schimbare în bine, evident.
Vremuri de criză
