De la 1 august, scriitoarea (prozatoare, sonetista, epigramista) bacauana a intrat in familia nonagenarilor. In afara de florile rosii si cuminti, i-am prezentat corectura finala a celei de-a doua editii din „Sansa ultimei clipe“, romanul ei de debut (1999) si am intrebat-o, cam abrupt, ce regrete si ce multumiri a consemnat in viata ei. Ca sa-mi ascund nepriceperea si sa scurtez momentul de gândire, i-am cerut doar reusitele. „Cred ca doua sunt bucuriile: ca mi-am facut prieteni noi – Aneta Lazar, Ana Chiscop, Veronica Pavel, Alina-Mihaela, studentele dv. care m-au vizitat – si ca am tiparit volumul de sonete (Tânguiri de caval) si cele doua romane (Focul si Tacerea are ochi albastri)“. Pentru ca aveam la indemâna o camera video (oare de ce nu am avut asa ceva si in vremea când o vizitam pe Ioana Postelnicu?), am rugat-o sa citeasca „Scurta autobiografie“ si sa depene o amintire draga. A ales-o pe aceea cu Ionel Teodoreanu, pe care l-a audiat la Bacau cu conferinta de la Sala „Marasti“ „Cum am scris La Medeleni“ si mai apoi l-a zarit pe Bulevardul Elisabeta din Capitala.
Reproducem strofa de inceput a poeziei cerute, convins ca o reprezinta total: „Sunt biet izvor la margini de pustie/Si m-am nascut din plânsul mamei mele,/Iar unda mea – oglinda-a mii de stele –/Pe niciun insetat pribeag nu-imbie“… „La multi ani!“, doamna Marioara!
Ioan Danila
„Izvor la margini de pustie” sau Marioara Popovici – 90
