Cea dintâi Duminică după Pogorârea Sfântului Duh e rânduită de Sfânta Biserică spre pomenirea tuturor sfinţilor din istorie, atât a celor cunoscuţi şi cinstiţi de oameni, cu numele înscrise în Sinaxarele Bisericii, cât şi a celor necunoscuţi oamenilor, al căror nume şi număr îl ştie numai Dumnezeu. Mulţimea nenumărată a sfinţilor ce strălucesc împreună cu îngerii în ceruri, în Biserica cea Triumfătoare, fără să rupă legătura de iubire cu noi, cei din Biserica Luptătoare de pe pământ, ci rugându-se şi mijlocind neîncetat pentru noi în faţa lui Dumnezeu, reprezintă confirmarea faptului că Biserica lui Hristos este vie, că are asistenţa Sfântului Duh Cel făgăduit de Iisus Apostolilor şi urmaşilor lor până la sfârşitul veacurilor.
Sfinţii sunt iubiţii lui Dumnezeu, casnici ai lui Dumnezeu, prieteni ai Mântuitorului, sunt cei ce au împlinit poruncile Lui, au dat mărturie despre El şi au lucrat binele, primind pentru aceasta de la Dumnezeu „slavă, cinste şi pace”(Romani II, 10). Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că sfinţii nu sunt fiinţe străine de oameni, ci în viaţa pământească au fost oameni ca şi noi, supuşi aceloraşi ispite şi aceloraşi slăbiciuni, dar că au biruit prin puterea iubirii şi a rugăciunii, devenind modele de urmat pentru fiecare creştin.
Tipologia sfinţilor este foarte variată, plecând de la Sfinţii Apostoli, ucenicii direcţi ai Mântuitorului, apoi martirii mărturisitori ai credinţei din primele secole creştine şi de mai apoi, al căror sânge, după expresia lui Tertulian, a fost sămânţa creştinilor, sau sfinţii din pustie, din mănăstiri, ori Sfinţii Părinţi alcătuitori de dogme şi cântări bisericeşti, şi ajungând până la oricare dintre acei sfinţi necunoscuţi, ce vieţuiesc în mijlocul nostru, ducând o viaţă plină de smerenie şi urmând poruncilor lui Dumnezeu.
Toţi aceşti sfinţi, cu toate diferenţele aparente, au în comun, după cum ne dezvăluie Evangelia zilei, faptul că-L mărturisesc fără frică pe Iisus Hristos drept Mântuitor al lumii şi urmează poruncilor Lui, străduindu-se să transpună cât mai deplin în viaţa lor pământească modelul reprezentat de Hristos, eliberându-se faţă de păcat, pentru ca astfel să vieţuiască pururea împreună cu El. Mulţi creştini cred că sfinţenia este rezervată numai acelora care se retrag din lume şi îşi dedică viaţa rugăciunii, în mănăstiri sau sihăstrii, dar sfinţenia vieţii, desigur, în trepte şi grade diferite, poate fi realizată de fiecare creştin ce a primit harul Sfântului Duh prin Botez şi îl face lucrător în sufletul său prin participarea la viaţa Bisericii şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Că este aşa stă mărturie porunca dată de Mântuitorul: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei V, 48), şi repetată de Sfântul Apostol Petru, care zice: “Fiţi sfinţi, precum şi Dumnezeu este sfânt.”(1 Petru I, 16). Pentru îndeplinirea acestei porunci, pentru a realiza sfinţenia vieţii, este necesară o legătură neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus, prin mijlocirea Bisericii Sale. Prin Biserică El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce războiul nevăzut împotriva duhurilor răutăţii, să învingă patimile, şi să facă să se oglindească în viaţa lor cât mai deplin viaţa lui Hristos.
Chemarea la sfinţenie este chemarea la fericirea noastră, atât cea vremelnică, aici pe pământ, cât şi cea veşnică din ceruri, căci cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu, fac fapte bune şi au o viaţă curată, au încă de pe acum anticiparea vieţii veşnice. Creştinul care realizează sfinţenia vieţii, care se eliberează de păcat şi lucrează numai binele, este o binefacere şi pentru cei din jurul său, atât cei din familie, cât şi cei din societate în general, care au în el un model de urmat, un exemplu viu al faptului că fiecare creştin ce a primit arvuna harului prin Botez şi o întăreşte prin participarea la viţa Bisericii, poate învinge patimile, poate realiza în viaţa sa viaţa lui Hristos. Sfinţenia vieţii nu este o ţintă imposibil de atins, ci o realitate ce ar trebui să se împlinească în viaţa fiecărui creştin, spre care fiecare ar trebui să tindă, pentru că peste toţi se revarsă harul şi toţi au puterea de a lucra la propria desăvârşire.
Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău
