Oricât aș fi de ocupată, iar acum sunt și eu prinsă în iureșul sărbatorilor, am copii, nepoți, așa că mi-am dat întâlniri cu Moșul, tot îmi mai rămân câteva ore doar pentru mine.
Ore prețioase, dedicate unor conversații peste timp cu maeștrii literaturii, filosofiei. Pentru că eu cred, după Socrate, firește, în virtuțile conversației, a dialogului cumpănit, ca fiind cele mai bune căi de a examina viața, de a o înțelege și a o trăi în demnitate. Mi-am amintit în acest sens și de un celebru pasaj dintr-o scrisoare a lui Machiavelli: „Când se lasă seara, mă întorc acasă și mă apuc de studiu; din prag îmi dau jos hainele de lucru, pline de praf, și mi le pun pe cele de curtean.
Astfel îmbrăcat, pășesc în venerabila curte a anticilor, unde, primit de ei cu solicitudine, mă hrănesc cu ceea ce-mi este destinat numai mie și pentru care am fost născut. Nu mi-e teamă să stau de vorbă cu ei și să le pun întrebări privitoare la motivele acțiunilor lor, iar ei, cu bunătatea lor omenească, îmi răspund. Ore întregi scap de orice plictiseală, uit de toate grijile, nu mă mai tem de sărăcie și nu-mi mai este frică de moarte. Mă cufund complet în lumea lor.“
Mi se pare că tare ar fi bine să ne gândim mai mult și la tipul acesta de hrană, nu numai la cea pentru stomac. Poate ne-am aduce astfel aminte și de un ideal uitat: noblețea spiritului. Și de faptul că rațiunea este cel mai mare dar, și că dragostea de adevăr este o dovadă de libertate și că minciuna este proprie sclaviei, și că atitudinea corectă față de viață este respectul…
Am citit mult despre toate acestea în cărțile care mă înconjoară și mă veghează. Fără ele aș fi pierdută, ele mi-au fost întodeauna cei mai buni sfetnici. Iar de Crăciun, când am mai crescut, și când în afară de tot felul de lucrușoare și de dulciuri am început să primesc și niște sume de bani (de la părinți, bunici, mătuși, unchi, care m-au răsfățat mereu), cea mai mare plăcere a mea era să mă duc la o frumoasă librărie din centru, și să-mi cumpăr cărți și albume de artă.
Din ele am învățat ce înseamnă noblețea spiritului, că viața intelectuală este guvernată de o ierarhie strictă, că nu trebuie să cad pradă disperării din cauza unor greșeli făcute, pentru că trecutul încă nu s-a încheiat, sensul lui fiind dat de faptele noastre ulterioare. Fapte bune, la care mă gândesc la fiecare sfârșit de an, cu dorința de a le împlini.
