Cinci copii asteapta o minune
Catunul izolat care, culmea, se numeste Satu Nou, e legat de civilizatie doar prin cablul de televiziune. Firul negru si subtire agatat de copaci aduce in “chiler” stirile despre criza, greve, motiuni, precum si certurile dintre nora si soacra, devenite de interes public in aceasta lume bolnava, in care mahalaua s-a latit si a inghitit razoarele bunului simt. Stau in fata casei familiei Feraru si as zice ca e nelocuita vazând prispa surpata, beciul si bucataria care au devenit un hau, acoperisul lasat intr-o parte. Pare ca nu-i nimeni, dar in usa apare o femeie tânara despre mi s-a spus ca e “fugita”. “M-am intors de o luna”, marturiseste Maria, zâmbind, si isi ia in brate pustiul venit in urma ei. De ce nu e la gradinita? “Pai, e frig, de asta nu l-am lasat.” Ea si Gheorghe au sapte copii: “Doi in centru de plasament, doi la Scoala Spria, doi pe câmp, la munca, si asta mic. Sotul e la padure, dupa lemne.” Slab, bolnav de tuberculoza, imbatrânit inainte de vreme, omul isi ingrijeste singur copiii in perioadele lungi in care nevasta e plecata. Taie lemne, gateste, munceste cu ziua. Ca sa-si trimita baietii curat imbracati la scoala, Gheorghe le spala hainele noaptea si le usuca deasupra sobei, pe o sfoara. Bogdan si Lucian merg pe jos 14 kilometri, dar isi doresc foarte mult sa invete. “Daca ati sti ce isteti si ce cuminti sunt. Au fost elevii mei”, spune inv. Carmen Condurat, careia i se rupe inima de durere ca nu poate sa-i ajute, ca poate gasi “pe cineva, un sponsor, o fundatie care sa le faca o casuta!”
Copac proptit in tavan
Maria a lipsit din martie pâna in septembrie. A locuit in Hemeiusi, la parinti, unde ii vine si pensia de boala. Nu stie ce s-a intâmplat cu banii. “Am fost internata la Psihiatrie.” Chipul senin, frumos, nu tradeaza boala grava de care sufera. “Acum sunt bine”, ma asigura ea. Casa are o bucatarie care nu e folosita din cauza ca dusumeaua s-a prabusit in beci, un hol si doua camere. Una e goala: barbatul a cioplit un copac si l-a proptit in tavan ca sa nu cada casa pe copii. In bucataria mare, singura incapere locuita, e curat si miroase frumos. Femeia a framântat, a rumenit in tigaie turtele groase, pufoase, apoi le-a tavalit prin zahar. Atât poate face, Maria, pentru copiii ei. Podeaua e maturata, oalele si canile, spalate, hainele, impaturite. Casa, insa, nu va trece de iarna asta. Cinci copii vor ajunge, intr-o noapte, in zapada, daca vor scapa cu viata de sub darâmaturi. Femeia ma priveste pierduta si zâmbitoare: “Nu avem bani”. E prea târziu ca locuinta sa mai poata fi reparata. Ca si invatatoarea, gândesc ca nu e drept ca acesti copii sa ajunga pe drumuri, sa abandoneze scoala si sa ingroase rândurile cersetorilor, ale celor deznadajduiti. Spre deosebire de invatatoare, eu cred, insa, ca mai exista un fir de speranta. Poate primarul din Colonesti, DGASP sau o fundatie, poate un politician, poate o firma de constructii se va indura de ei si ii va scoate la lumina.
Silvia Patrascanu
