Făcând aluzie la legea mozaică din capitolul 25 din Deuteronom, cu privire la repudiere (pe femeia rămasă văduvă fără copii de parte bărbătească, fratele soţului decedat să o ia de nevastă şi să ridice urmaşi acestuia), unii dintre saduceipresupuneau cazul limită al unei femei care trecuse pe rând în felul acesta la cei şapte fraţi, spre a întreba apoi pe un ton triumfal, siguri fiind că au demonstrat cum nici nu s-ar fi putut mai bine absurditatea învierii morţilor: „Deci la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă?”
Răspunsul lui Isus este extraordinar: fără a se depărta prea mult de terenul ales de adversarii săi, adică de legea mozaică, prin puţine cuvinte el arată mai întâi de toate unde este greşeala saduceilor, pe care o corijează, şi apoi dă credinţei în învierea morţilor expresia cea mai profundă şi mai convingătoare. Se înţelege deci şi admiraţia unora dintre cărturarii care se aflau de faţă: „Învăţătorule, bine ai zis!” Saduceii înţelegeau aşa dargreşit, citeau Scriptura ca nişte raţionalişti, şi în felul acesta nu ştiau să citească lucrul cel mai important, care este puterea lui Dumnezeu.
Căsătoria este legată de condiţia prezentă a mortalităţii omului; acolo unde nu mai este moarte, nu mai este trebuinţă nici de naştere nici de căsătorie. Aceasta nu înseamnă că va dispărea legătura care a unit cele două fiinţe în viaţă; tot ceea ce este pozitiv în lume nu va fi distrus la înviere, ci va fi perfecţionat şi spiritualizat. Cu alte cuvinte, viaţa celor înviaţi nu va mai fi ca cea de mai înainte, ci într-un anumit fel se va asemăna cu viaţa îngerilor şi va fi părtaşă la însăşi viaţa lui Dumnezeu.
Acest text sugerează singura consideraţie care-l întăreşte pe creştinul modern în credinţa lui că după moarte mai există şi o altă viaţă. De fapt, această speranţă el şi-o bazează nu pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experienţa comuniunii cu Dumnezeu. Nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mişcare cerul şi pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o grandioasă istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârşească în întunericul unui mormânt, pentru că în cele din urmă Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens: ar fi un Dumnezeu al celor morţi, şi ca atare el însuşi nu ar fi decât un Dumnezeu mort.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
Biserica Romano-Catolică „Sfântul Nicolae” – Bacău