29 martie 2024
ActualitateVulpea pacalita... nu si mistretul

Vulpea pacalita… nu si mistretul

Ultimul sfârsit de saptamâna cu vreme de primavara, la final de an. Ce putea fi mai palpitant inainte de Ajun, decât o vânatoare la mistreti, in Lunca Siretului ! Adrian Nastac, seful grupei Fondului de Vânatoare nr. 27 Serbesti, m-a cules din statia de autobuz inainte de a se lumina de ziua. Orasenii grupei si-au programat adunarea la o cafea, in incinta statiei de benzina situata la iesirea din Bacau. Asa, pentru o minima strategie!

Sedinta de lucru si instruirea aveau sa se faca la fata locului. Cum terenul se anunta destul de moale si pojghita de gheata nu avea cum sa tina peste zi, ne-am repliat in masini de teren. Portbagajele s-au umplut cu hrana pentru animalele salbatice. Saci cu graunte, granule, ce aveau sa ajunga in custodia paznicului de vânatoare, Constantin Oancea, care raspunde in teren, de Fond. La ora opt eram la poarta gospodariei lui din Filipesti.

Numar 11 vânatori. Se face instructajul, se semneaza fisele. Cota de vânat este deja stabilita. Imbracam vestele reflectorizante si pornim. Sper sa vânez si eu ceva… cu aparatul foto, daca se va ridica ceata. Prima goana avea sa se desfasoare in zavoiul de la Corduneni.



Cautatorii de urme

Oprim la o bifurcatie. Drumuri de tara ce se pierd in albia Siretului, de unde gospodarii mai umplu câte o caruta cu nisip. Ne risipim in directii bine prestabilite prin vegetatia de scaieti, stuf, maciesi si catina, specifica zonei de lunca. Incerc sa tin cadenta in spatele lui Adi. Merge mai mult aplecat, cercetând metru cu metru cât de proaspete sunt urmele. „Astea-s de fazan, de-aseara.” Fotografiez „amprente” de iepure, caprior, vulpe, pastrate intacte in crusta subtire de mâl inghetata. Siretul este aburit de ceata in fata noastra. Ne oprim in fata unui sir de adâncituri proaspete ce duc spre apa. Sunt de mistret.

„A trecut dimineata inot, dincolo! Schimbam! Mergem la Cornesti!” Asa aveam sa aflu ca mistretii sunt rari in zona. Nu au hrana. Cum sa compari padurea unde sunt stejari, ghinda, cu lunca? Trecut-a o ora de mers printre ghimpi, asa… de incalzire! Urcam in masini si pornim pe fagase care nu apar pe harta. In vecinatatea locuintelor satenilor din Cornesti se intinde „padurea din lunca”. Predominanti aici sunt arinii si mestecenii.

Vanatori, Fond 27 Serbesti
Vanatori, Fond 27 Serbesti

Stejar batrân, de cinci sute de ani, aveam sa fotografiez mai spre dupa-amiaza, pe drumul dinspre Cornesti spre Dragesti, lânga casa lui Ghita Barbu. Vânator cu suflet si arta in dibuirea vânatului, decedat la vârsta de saptezeci si sase de ani, ironia sortii, pe o trecere de pietoni din Bacau, lovit de un sofer inconstient. Oprim pe un tapsan cu pamânt reavan si ne desfasuram dupa alt plan. Sunt patru câini de vânatoare cu noi, doi monitorizati prin GPS. Efectivul se divizeaza in gonaci, si „pândaci” cu arma pregatita. Merg mai mult de jumatate de ora cu cei din urma, pe drumeaguri imbârligate. Intr-un sfârsit, stabilesc locul.

Vânatorii se insiruie la limita vizibilitatii vestelor reflectorizante, pe o poteca din padure. Habar n-aveam unde sunt. Totusi, aici nu te poti rataci. Siretul e aproape. Bati doar mai mult timp câmpii, pâna dai de barca vreunui braconier. Stam pe loc. Timpi morti intr-o liniste nemiscata, unde eternitatea survine in urma unui foc de arma. Sunt la un metru in spatele lui Adi Nastac, intr-un loc ales mai mult pentru mine. Un fel de luminis, cu vizibilitate in stânga si dreapta, la peste cinzeci de metri. Primesc sfaturi.

„Daca vine mistretul si nu cade din doua focuri, si se repede spre tine, te apuci de copacelul asta! Te tine! Ghemuiesti picioarele. Macar jumate de metru de la sol.” Imi arata practic cât de agil este. Fiind mai inalt ca el si copacul cam subtirel, ma gândesc si la alta strategie. Calc pe un tub de cartus gol, de breneke, semn ca s-a mai tras din acel loc, asa ca iau treaba in serios. Numai sa vina!

Impinge-l… la deal!

Dupa jumatate de ora fara nicio adiere de vânt si doar câteva soapte, aud primul latrat. Apoi altul. Adi tine legatura si prin telefon cu gonasii. „Impinge-l mai la deal!” Isi indreapta privirea spre mine.

„E mistret, l-au incoltit. Il gonesc incoace!” Aproape ca i-am citit pe buze mesajul. Si-am ramas stana. Ma gândeam la ce-as face daca mi-ar veni sa stranut. Clipele sunt minute si minutele, ore. Deodata: trosc! trosc! trosc! buf! Liniste! Arat cu degetul mic spre desis. Aratatorul il tineam pe declansator. Adi clipeste si da din cap in semn de… nu! M-am mirat ca nu ridica arma la ochi. Asteptam. Vad miscare. O caprioara vine spre noi. Ne simte! Se opreste pret de-o secunda si o ia in pas vioi, trecând poteca la vreo douazeci si cinci de metri departare. De unde stia ca nu vrem sa-i facem rau? Se aud iar câinii de urma. Trece un minut!? Fiori. Trosc! Trosc! Zgomote mai slabute. Vad prin teleobiectiv un nasuc mic si apoi o coada stufoasa. Vulpoiul traverseaza drumeagul la „relanti”, pe unde trecuse si ciuta. Dupa latratul cânilor, din ce in ce mai pierdut, realizam ca mistretul si-a schimbat directia.

Auzim ecoul unui foc de arma. „Gata! S-a terminat! Adunarea!” In dreapta noastra, lânga malul Siretului, era pozitionat Dan. Arma din dotare… carabina cu luneta. Trage cu glont. Arma de razboi. A vazut si el trecerea celor doua animalute. „De ce n-ati tras in vulpe?” Raspunsul vine simplu: „N-aveam pe teava cartus cu alice.” Aici trebuie mentionat faptul ca fiecare fond de vânatoare trebuie sa predea la Directia Sanitar Veterinara, in fiecare sezon, câte cinci vulpi, pentru analize si control epidemiologic. Disparând lupul, ea a ramas ultima pe lantul trofic in aceste zone, chiar daca au aparut, mai nou, sacalii. Unii vânatori le regreta blana, asa cum este ea… plina cu purici. Ne grabim spre locul unde am lasat masinile, curiosi sa vedem la cât este evaluata „piesa”. Mistretul!

Bobita, pregatit de operatie

N-a fost sa fie. Incoltit de câini, inghesuit in tufe, chiar in fata armei paznicului de vânatoare Costica, acesta a ezitat. A tras un foc pe deasupra. Sa nu-i raneasca. Atât a asteptat mistretul. A luat-o la goana inapoi, sarind de pe malul inalt direct in apele Siretului, inotând voiniceste spre… alt fond de vânatoare. Nimeni nu a mai tras. Putea fi usor de nimerit, dar aproape imposibil de recuperat. Totul tine insa si de deontologia vânatorului. Sa nu faci rau vânatului. Bobita, in vârsta de patru ani, mai viteaz si purtator de zgarda cu GPS, i-a simtit insa pe pielea lui… coltii. In mai multe locuri! Nu era la primele copci.

A suportat cu stoicism dezinfectarea ranilor si cusaturile. Doar agilitatea-i specifica, in lupta cu o namila de zece ori mai mare… i-a salvat viata. Multi câini mai titrati au platit pretul suprem al instinctului vânatorii. Cât stam la o imbucatura fara aghiazma, aflam ca inca doi vânatori au vazut vulpea. Din locul unde erau pozitionati, trage concluzia cel mai in vârsta dintre vânatori la aceasta partida, (saizeci si sapte de ani), Mircea Cel Mare, ca nu era aceaasi. Urmatoarea locatie… prin padurea de la Dragesti, ne alegem doar cu citit de urme si umblatura. Mai erau doua ore pâna sa se intunece. Ultima incercare! Sa ajungem pe drumul ce desparte cele doua iazuri de la Oniscani. Vânatul umbla. Facem iar aliniament la margine de drum. Distante vizuale aproximativ egale. Vânatorii si câinii gonaci pornesc in invaluire. Suntem jumi-juma. Adi scoate de pe una din cele doua tevi un breneke (cartus cu glont) si baga altul cu alice. Aprinde o tigara. Fumul se ridica usor in sus, purtat de o adiere usoara spre nord. Se duce in spatele nostru. E bine! Am timp sa-l intreb de unde pasiunea cu vânatoarea si pescuitul. „Tata a fost vânator. Zona Vultureni, Benesti, Slobozia. Mi-a placut enorm ca ma lua cu el. Abia asteptam sa implinesc vârsta, sa dau examen. Am trecut prin toate stadiile, de la gonas… mai sus.

[wonderplugin_gallery id=”424″]

Prima arma a fost un IJ 43. Mi-a cumparat-o tata, student fiind atunci, la Kinetoterapie, in nouazeci si sase. Mai aveam un an pâna la absolvire. Am izbucnit in plâns. De unde sa am eu bani de-asa ceva. Da! Primul trofeu a fost un iepure, la cinci zile dupa ce primisesem arma, in zona Bogdan Voda. Deja ma credeam un mare vânator. Si-am zis ca sunt facut pentru asa ceva. Dar s-a dovedit ca pâna sa ajungi la performanta… mai aveam de tras. Perfectionarea consta in frecventa si numarul de iesiri pe teren. Cel mai mult imi place la fazani. Faci tirul in zbor. Noi ii spunem «la sarite»!”. Mai aflu ca e nascut in Sagetator – douazeci si trei noiembrie, saptezeci si trei. S-a casatorit cu Alexandra, pe care a cunoscut-o la scoala, „in câmpul muncii”. Ii intelege pasiunea. Fetita lor, Ariana, a implinit un an si jumatate… Se aud latraturi. Tacem si stam smirna. Nu trece un minut. O fi fost acelasi vulpoi? Inainta cam la patruzeci de metri, pe stânga noastra. Se oprea, adulmeca. Imi face semn aratând spre arma ca a fost inspirat schimbând cartusul. Am rabdare.

Amândoi suntem pe linia de ochire. In linistea aceea, o rafala de Nikon, cu cinci frame pe secunda, declansate inainte, ar fi sunat ca o „catea”. Asa i se spunea mitralierei in razboi. Speriam puriciosul. Nu ne-a simtit. A iesit in câmp liber, adumecând inca odata inainte de a traversa drumul. De la un metru distanta, când am simtit vibratia si zgomotul impuscaturii, am declansat si eu, aproape instantaneu. Parca l-a culcat o pala puternica de vânt. Ultimul drum i-a fost. Nu ne-am miscat din loc inca vreo zece minute, pâna nu s-a dat semnalul de incheiere a vânatorii. Dupa fotografia de rigoare, bagat intr-un sac de plastic, vulpoiul a luat a doua zi cunostinta cu laboratoarele DSV-ului. Povestile vânatoresti auzite… le pastrez. Iarna-i lunga. Mai vine vreun viscol si nu pot merge nici la copca. Sa am cu ce sa va delectez!

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri