Că Notre-Dame este o capodoperă a umanității, cu asta sunt de acord. Că incendiul care a cuprins-o a produs emoții majore pe întreg mapamondul, iarăși nu trebuie demonstrat, s-a văzut. De aici, însă, până la a face din restaurarea acestui monument de arhitectură un scop în sine căruia să-i dedici întreaga existență este prea mult.
Doamna Firea, fire sensibilă, anunță că-și donează 10 procente din leafa pe trei luni pentru renovarea catedralei pariziene. Nu e mult, nici nu se compară cu sutele de milioane de euro donate de oamenii de afaceri din Franța.
Este, însă, cel puțin deranjant să anunți că finanțezi reconstrucția unui monument străin, câtă vreme monumentele noastre sunt în paragină și nu pentru că ar fi fost distruse de incendii, ci chiar de nepăsarea noastră. Avem atâtea lucruri de reparat în țara asta încât anunțurile de acest gen seamănă a „Săru’ mâna, boierule!” spus de vreun țăran care se căciulea în fața vechilului de la care venise să cerșească o baniță de mălai.
Acest gen de atitudine trebuie uitat. Pentru că arată stadiul de colonie la care am fost împinși. Dezvăluie că, pe lângă aspectul economic și politic de dependență față de stăpânii occidentali, și mentalitatea ne-a fost schimbată. Este chiar ciudat cum lucrează emoțiile. În alt context ar fi fost amuzante fazele cu băieții și fetele care scandau „vrem spitale, nu catedrale”, care împrăștiau stupizenia aia cu „locurile mici” de la Taxi, și care acum lăcrimează pentru Notre-Dame și-și pun poze cu ei când au fost s-o viziteze.
Ține, însă, de domeniul patologicului faptul că unii regretă că nu a ars Catedrala Mântuirii Neamului. Dublul standard folosit de multă așa-zisă „lume bună” demonstrează doar gravele tare psihologice ale unei importante părți a societății noastre. Da, este regretabil că a ars Notre – Dame. Dar este treaba francezilor să o refacă.
Treaba noastră este să ne rezolvăm dramele de acasă, că, slavă Domnului, avem destule.
