Acum 89 de ani, văzând că nu i se mai întoarce soțul acasă, cunoscând lipsa proverbială de reacție/ suflet/ competență a autorităților, Vitoria Lipan a pornit pe cont propriu ancheta prin care avea să-i demaște pe criminali. Câinele credincios și feciorul i-au fost singurele ajutoare. Sadoveanu zice cu sarcasm: „Autoritățile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi”. După ce Vitoria își găsise soțul ucis…

Fudulul subprefect, insensibil la vestea dispariției lui Lipan, apare în ițele anchetei abia la final, doar ca element oficial/ birocratic/ superficial de decor. Vitoria smulge cu o eleganță spirituală rară mărturisirile criminalilor, atunci când îl întreabă, ca din întâmplare, pe fiu: „Ce te uiți, Gheorghiță, așa la baltag? […]; este scris pe el ceva?” În comparație cu ea, care era un psiholog înnăscut, puținii reprezentați ai autorităților joacă rolul proștilor/ iresponsabililor s(t)atului. Vitoria, neașteptându-se la nimic de la aceștia, îi privește imperial, cu ironie sau chiar cu scârbă atunci când niciunul dintre ei nici măcar „nu și-a făcut cruce și n-a spus o vorbă creștinească pentru sufletul lui Nechifor”.

Vitoria n-avea fireturi și stele, nu tânjea la vreun doctorat. I-a demascat pe criminali, oferindu-le fireturiștilor vremii o lecție rară prin dezlegarea enigmei crimei. De vreo 89 de ani, tot felul de autorități plătite nesimțit ca să ne apere dreptul la viață au avut, probabil, „Baltagul” ca lectură obligatorie.

Dar nu s-a prins mai nimic de mintea/ sufletul lor. N-au priceput morala. În contextul nenorocit al Caracalului de azi, unde căruța cu odioșii criminali nu se prea lasă răsturnată, Lupu, câinele din romanul sadovenian, ar fi putut dezlega deja misterele. De remarcat însă faptul că rudele victimelor de astăzi, neîncrezătoare în autorități, au declanșat propriile anchete, ca pe vremea Vitoriei Lipan. Mare rușine națională…