Acum vreo șapte ani, un individ a pătruns, noaptea, în casa unei femei care locuia singură. A plecat de acolo cu niște caș găsit într-o cămară. Sesizați imediat, polițiștii n-au avut o sensibilitate prea mare pentru caz nici la trei zile de la „vizita” nocturnă. L-am întrebat, ca jurnalist, pe cel care „se ocupa” de caz, un agent, la ce concluzie a ajuns.

Răspunsul său m-a oripilat: „Haide, domnule, facem atâta caz pentru un boț de caș?” La această dimensiune redusese infracțiunea: o banalitate…

În teorie e totul OK; vorbe frumoase despre misiunea instituției. În practică, unii polițiști (ca mulți alții, de alte profesii) sunt victimele… Sinelui… Freud spune că psihismul uman are trei instanțe: Sinele, Eul și Supraeul. Spre deosebire de ultimele două, Sinele este inconștient. Rezervor primitiv al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și al comportamentului arhaic, al sincerității noastre ascunse și al refulărilor, Sinele reușește să păcălească uneori cenzura morală a psihismului și să se aventureze în real, provocând avarii/ revoltă în mentalul colectiv.

Asta s-a întâmplat și în cazul polițistului cu fireturi de lux care a spus că, pentru o nimica toată – o mioritică și conjugală poacă -, nimeni n-ar trebui să deranjeze, mai ales la ceas de odihnă nocturnă, serviciul care are ca fișă a postului vegherea la siguranța hărțuitei noastre ființări. Chiar îl cred că n-a vrut să spună asta. L-a înghesuit însă ofensiva inconștientului Sine, care, evadând zburdalnic în lumea conștientului, a trădat una dintre credințele glăsuitorului.

Vă mai amintiți ce a spus cândva un lider al Camerei Deputaților, la deschiderea unei ședințe? Nonagenarul, lovind cu știutul ciocan în masă, a cuvântat: „Declar închise lucrările ședinței!” Râsete din plin. Dar Sinele său a reușit să spună ce voia: că-i era scârbă de dezbaterile care urmau… Așa și cu polițistul cu fireturi numite.