MORFOLOGIE MUZICALĂ. Dăm crezare instrumentistului care ne mărturiseşte deloc bombastic: „Această întâlnire cu Mozart am declinat-o şi conjugat-o până la înţelegerea deplină” (RRC, 13 sept.). Numele şi verbul, prin declinare, respectiv conjugare, sunt părţi de vorbire utile şi artiştilor, în efortul de a ne descifra şirul de note muzicale.

SEMN GREU. După un aparent interminabil ciclu dedicat plasării (uneori) corecte a virgulei înaintea lui „şi”, în presă am văzut/auzit o zicere aproape comună: „Vorbeşte-mi cu subiect şi predicat!” (între care nu se va pune virgulă; apropo de substantiv şi verb, care asigură subiectul şi predicatul unei propoziţii) şi una adaptată: „Se va scrie cândva un tratat despre circuitul virgulei în natură”.

ECOU LA ACCENT. Am discutat cândva despre rostirea numelui scriitorului rus Tolstoi, ceea ce a adus două precizări din partea profesorului Valeriu Bogdăneţ: orice „o” neaccentuat se pronunţă „a”, iar locul accentului este pe ultima silabă. IOOPV, în secţiunea alocată transcrierii numelor şi cuvintelor din limbile care folosesc alfabetul chirilic (rusa), exemplifică: Tolstói.

PSIHOZĂ? De când cu absenţa celui de-al treilea „i” în cuvântul „copiii” (septembrie 2017), cei ce se adresează publicului, fie el şi comercial, îl pun şi unde nu trebuie. În geamul unui magazin citesc un afiş proaspăt lipit: „AVEM PAMPERS PENTRU ADULŢI ŞI COPIII”. Să fie vorba despre COPIII acestora? Reamintim cheia ştiută din clasele mici: „(nişte) co-pii” (două silabe, doi „i”), dar „(toţi) co-pi-ii” (trei silabe, trei „i”).

O CONTESTAŢIE… Suntem traşi de mânecă: „PUNE-ŢI MÂNA PE CARTE!” este scris corect. Da, dar în alt context: adresându-se unui singur elev, profesorul îi cere să pună/să aşeze mâna pe carte, ca şi cum ar dori să depună jurământul (pe cartea cărţilor, Biblia). Aici „-ţi” are valoare posesivă, fiind echivalent cu „Pune mâna ta”.

… ŞI ÎNCĂ UNA. Ni se obiectează că există forma paralelă „(eu) îngenunchi”, pe lângă „(eu) îngenunchez”. Da, numai că toate îndreptarele ortografice (din 1932, până în 1995) consemnează forma cu sufixul „-ez”, iar cea prescurtată este considerată învechită (MDA, 2003). Un alt cititor recunoaşte autoritatea Academiei: „Îngenunchez în faţa DOOM-ului”.

A PATRA ÎNTREBARE, FĂRĂ RĂSPUNS. Să numărăm, pe silabe: „– Un’ te duci?/ – La Tecuci./– Ce să faci?/– Cozonaci./– Cui să-i dai?/– Lui Mihai”. Pronumele personal „i” din ultima întrebare înlocuieşte cuvântul „cozonaci” sau ţine locul numelui destinatarului? Altfel spus, „-i” din „Cui să-i dai?” este în cazul acuzativ (complement direct) sau în dativ (complement indirect)? Iată o situaţie de omonimie gramaticală (şi morfologică, şi sintactică)!

PIERDEM O LITERĂ? Asistând la festivitatea de premiere din cadrul unui concurs de creaţie literară, am admirat frumuseţea literelor cu care erau scrise numele câştigătorilor (de regulă acestea sunt caligrafiate, pe diplome, de către cineva care scrie frumos). Bucuria s-a spulberat iute: iniţiala numelui unei profesoare, comună cu Jupiter ori Julieta, era trasată pe două spaţii, în loc de trei (suprarând, rând, subrând), confundându-se foarte uşor cu I. Autorul programului cu care a dirijat calculatorul nu ştie că există o singură literă de mână în alfabetul latin, J, care ocupă trei spaţii?

PE LIMBA/ÎNŢELEGEREA LOR. Dan Petruşcă, profesor şi poet, mută cu folos îndeletnicirea scriitoricească în incinta şcolii. Pentru a-i face pe liceeni să priceapă teoria literaturii, a imaginat o scenă: „Ştiţi? Tema literară e ca o umbrelă sub care se oploşesc motivele”.

Alte articole