ACORD FEMININ. „Tabela de marcaj”, rubrica sportivă a „României literare”, propune o formă gramaticală nerecunoscută oficial (de DOOM – 1982, 2005 şi IOOP – 1995), dar cu care am fi de acord – arbitră: „Când ştii că federaţia internaţională (de tenis; n. n., I. D.) a delegat ca supervizor la acest meci de FedCup o arbitră din… Marea Britanie (!?!), iar ca arbitru principal un tip controversat, nu poţi decât să-ţi joci farsa cât mai bine” (nr. 19, din 28 apr. 2017). Dicţionarele de autor înregistrează şi ele doar masculinul (din lat. arbiter, -tri „persoană străină; judecător; suveran absolut”), dar vorbitorii resimt nevoia de a diferenţia o aceeaşi realitate. Pe Horia Alexandrescu, titularul rubricii citate, îl susţine… literatura latină dinainte de Hristos: Horaţiu şi Seneca au utilizat în scrierile lor forma de feminin arbitra, -ae „martoră, confident; arbitră, judecătoare” (Gh. Guţu, „Dicţionar latin-român”, Buc., Ed. „Humanitas”, 2003).

MUGURUZA RᾸMȂNE MUGURUZA. Mare derută în lumea comentatorilor meciului dintre Simona Halep şi Garbine Muguruza (născută în Venezuela, dar reprezentantă a Spaniei)! La TV aproape constant s-a folosit genitiv-dativul *Muguruzei, ca şi cum acesta ar fi prenumele tenismenei. Și în scris a apărut eroarea: „Dragă Simona Halep, nu cred că ştii dimensiunile amărăciunii, ale ciudei, ale necazului furnizate de ultimul tău meci, cel contra Muguruzei”. Să fi fost o piedică semnul diacritic de peste n-ul din prenume, nespecific limbii române? N-aş crede, pentru că au fost şi încercări de centrare pe numele mic, însă nelalocul lor: „/…/ performanţa Garbinei Muguruza se datorează şi Conchitei Martinez”, antrenoarea. Nu am auzit/citit decât rar de tot forma corectă: „lui Garbine” (fanatic.ro ş.a.). Aşadar, dacă numele feminin se termină cu o consoană sau cu oricare altă vocală decât a, genitiv-dativul se va forma cu lui (articol hotărât proclitic), ca şi cum ar fi un substantiv masculin. În citatul anterior, este incorect *Garbinei (pentru inexistentul *Garbina) şi corect Conchitei (pentru Conchita, nu *Conchite). Poate că prezenţa cratimei între cele două nume de familie ar fi eliminat confuzia (să recunoaştem că mulţi am considera Muguruza ca prenume, eventual perechea a ceea ce la noi e Mugurel). Jucătoarea se numeşte Garbine Muguruza Blanco (cu un semn al nazalizării pe n), părinţii îi sunt Scarlet Blanco şi José-Antonio Muguruza (am pus noi cratima), iar ceilalţi doi copii din familie sunt Asier Muguruza, respectiv Igor Muguruza. S-a crezut, probabil, că tânăra are două nume mici, din care noi, vorbitorii, avem dreptul de a alege unul care ne convine lingvistic. Pe riscul nostru!

O NOUᾸ MARE. „Prinţul George, în vârstă de 4 ani, va fi înscris în clasa pregătitoare, aşa cum este obiceiul în Marea Britaniei” (RRA, Știri, 7 sept. 2017). Sau poate trebuia să scriem cu literă mică primul cuvânt din numele geografic?

TIC-TAC, NU TAC-TIC. Aud pe cineva în preajmă, după un moment umoristic: „Despre un tip tacticos ar trebui să se spună că e… tictacos, după modelul cântat de Constantin Tănase, în dialog cu ceasul: El tic, eu tac”. Da, dar la ce mai e bună tactica?

CINE-L SPERIE PE BIETUL ȘCOLAR? O mămică de elev în clasa a IV-a mă anunţase cu reproş (!) în urmă cu câteva luni că învăţătoarea a predat toate funcţiile sintactice ale substantivului, cu tipuri, întrebări şi desigur exemple, promiţând clasei şi un test. S-a ţinut de cuvânt, iar rezultatele au fost de groază. Un caz de terorism didactic… Răspund acum că nu am transmis nimănui, vreodată, o asemenea „învăţătură”.