Știți cum se spune: suntem ceea ce mâncăm. În aceeași logică, suntem și ceea ce scriem, citim, ascultăm. Sau ce construim. Ce construim la propriu. În anii comunismului eram lungul șir de blocuri cenușii lipsite de personalitate și diversitate. După ’89, personalitatea și diversitatea au luat forme alienante.

Cățărărându-se pe pereți; de data aceasta și la figurat. Un copil tembel aruncând în stânga și în dreapta cuburi și culori ar fi avut mai mult simț estetic decât majoritatea celor care s-au apucat să construiască. Oriunde și oricum. Așa au apărut vile nesimțite sprijinindu-și burduhanul dizgrațios pe gardurile gospodăriilor din jur. Și bunkere atomice în mijlocul unor oaze de verdeață. Blocuri turn privind cu dispreț la casele-liliput. Urbanism? Da, sigur, cu c în față de la… Hai să spunem cu c de la corupție. Se știe, România e o țară profund coruptă. Numai că și în alte țări funcționează corupția. În Italia, de exemplu. Și totuși, acolo, urbanismul e la el acasă. Laolaltă cu simțul estetic.

Normal, e țara lui Giotto și Armani, a lui Piacentini și Gucci. Un exemplu. Hai, două. Primul: în anii ’30, pe Corso Sempione din Milano, Terragni a ridicat Casa Rustici, un bloc de locuințe despre care Sorin Vasilescu nota în „Arhitectura Italiei fasciste” că „oferă noi semnificații gradației ce face trecerea de la spațiul public la cel privat”. La 20 de ani plus câteva sute bune de metri distanță, Luigi Vietti a înălțat Torre Vespa. În ciuda distanței în spatiu și timp, Vietti a ținut să păstreze unele elemente de stil care să armonizeze Torre Vespa cu Casa Rustici.

Nu i-a impus-o vreun certificat de urbanism, ci doar profesionalismul. Celălalt exemplu. De la 1250, an în care înălțimea caselor fortificate a fost limitată la 29 de metri, Florența a știut să se țină departe de ceea ce numim bloc-turn. Și azi, panorama Florenței, indiferent că este admirată de pe Fiesole sau din Piazzale Michelangelo își păstrează conturul de ilustrată poștală. Chestie de perspectivă. Noi, în schimb, nu avem nicio perspectivă. Doar grijă de propriul maț. Suntem ceea ce mâncăm: poftă bună, române!