Tradițional, ziua de 1 Mai este revendicată de Stânga, drept zi a celor ce muncesc și în care se comemorează victimele grevei generale din Chicago de la 1886, care cerea ziua de muncă de opt ore. Azi e 1 Mai, muncitorii, chiar dacă s-au împuținat, mai există pe ici-pe colo dar Stânga nu mai este.
Deși, într-o țară ca România este o nevoie presantă de politici de stânga care să protejeze cât a mai rămas din clasa muncitoare, dar și celelalte clase de lucrători care s-au dezvoltat. Într-o țară în care sindicatele au fost diabolizate și aproape scoase în afara legii, desigur, la cererea investitorilor străini, s-a produs un grav dezechilibru între oferta și cererea de forță de muncă. Angajatorii au o putere mult mai mare decât angajații.
Balanța s-a mai echilibrat din cauza migrației masive a românilor; doar că, în loc să se ajungă la un echilibru care ar însemna o creștere a salariilor pe măsură ce scade oferta de forță de muncă, angajatorii caută soluții politice care să contracareze această tendință prin aducerea de muncitori străini, dispuși să lucreze pe mult mai puțini bani. Măcar și pentru a contra această idee ar trebui să avem cel puțin un partid de stânga.
Nu avem pentru că PSD nu mai este de multă vreme de stânga iar DEMOS este, în cel mai bun caz, o glumă proastă, contaminată de bolile care au cuprins întreaga Stângă europeană, concentrată mai mult pe problemele minorităților sexuale decât pe protejarea clasei muncitoare. În aceste condiții este cel puțin surprinzător că nu există, încă, nici o forță politică serioasă în România care să preia doctrina marxistă.
«Surprinzător» spun pentru că o întreagă familie de doctrine fasciste au ajuns să bântuie politica locală fără să primească în replică decât protestele unor intelectuali de salon. Păi cum să fie altfel?! De opt săptămâni muncitorii de la Electrolux Satu Mare sunt în grevă solicitând o creștere salarială de 2 lei pe oră iar acest lucru nu este considerat o știre importantă pentru opinia publică românească.
