Ne-am mai achitat de o recomandare făcută României de Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului de la Geneva prin înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului, componentă a Avocatului Poporului, cu toate prerogativele ce rezidă de aici.
De altfel, România a aderat la Convenţie prin Legea 18/1990, însă foarte mulţi ani nu s-a făcut mare lucru, responsabilităţile în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale copilului (sănătate, educaţie, condiţii optime de creştere, siguranţă şi integritate, eliminarea exploatării şi coerciţia fizică) fiind împărţite între DGASPC, poliţie, parchet şi instanţă.
Violenţa asupra copiilor este adânc înrădăcinată în cultura poporului român, afirmaţie susţinută de cercetări care arată că 63 la sută dintre părinţi folosesc agresiunea fizică ca metodă de educare a copiilor, la care se adaugă şi faptul că instituţiile statului cu atribuţii nu tratează cu celeritate şi seriozitate plângerile adresate de copii, un părinte sau tutore, cel mai adesea reclamanţii fiind sfătuiţi spre împăcare.
Motivul? Evident, lipsa de personal, încâlceala legislativă, lipsa de fermitate şi înţelegere a urgenţei unor asemenea încălcări grave ale drepturilor copilului.
Înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului poate fi considerată un pas înainte, însă nu suficient, dacă avem în vedere că, la nivelul judeţului, doar o singură persoană (adjunctul Avocatului Poporului) are asemenea responsabilităţi, nu există logistica necesară (spaţii separate, linii de colaborare cu alte instituţii, fonduri pentru promovare etc.).
Vom spune, şi peste ani, că avem legislaţie, însă nu este aplicabilă, iar românii vor continua să considere bătaia ruptă din rai, iar instituţiile statului vor apela la româneasca şi păguboasa amânare.
