Născut într-un regim totalitar și confruntat, la vârsta adolescenței, cu democrația parlamentară, am fost, ca mulți din generația mea, confuz o bună bucată de vreme.
Nu eram obișnuiți cu acest sistem, ni se părea ciudat și, mai ales, periculos: prea multe păreri, prea multe vorbe, prea puțină determinare.
După mulți ani am înțeles, însă, care sunt avantajele și de ce e de preferat un regim democratic parlamentar unuia totalitar.
În vreme ce un regim totalitar oferă, prin controlul informației, doar iluzia faptului că este organizat și că se preocupă de treburile țării, regimul democrației participative, în ciuda zgomotului de fond cauzat de diversitatea opiniilor, are avantajul major că dacă nu-ți mai convine ceva, îți poți face auzită vocea și, mai ales, poți determina schimbări prin exercitarea dreptului de vot.
Desigur, nu este un sistem perfect, dar este mai bun decât alternativa.
Astăzi observ un lucru aparent paradoxal: născuți, evident, în democrație, tinerii resping idei de bază ale parlamentarismului: votul universal și egal li se pare incorect pentru că unii ar fi prea proști și nu știu să voteze cu cine trebuie.
Apoi, pentru toate problemele cu care se confruntă țara, de vină ar fi exclusiv parlamentarii care, în viziunea unora, ar trebui împușcați pentru că nu votează cum consideră o mică parte a societății. Paradoxul, însă, este numai aparent.
Puseul acesta de ură împotriva democrației este indus într-un segment vulnerabil din cauza vârstei fragede și a lipsei de experiență de către anumiți politicieni. Rămași în pană de idei, au ajuns la concluzia că singura lor șansă de a ajunge la Putere este să-și elimine fizic adversarii. Iar metodele au variat: de la deciziile ANI (să ne amintim câți au rămas fără mandat în urma interpretărilor Agenției Naționale de Integritate) până la plimbarea cu cătușe prin fața presei.
Metodele, specifice „obsedantului deceniu”, când indezirabilii dispăreau fără urmă după ce primeau vizita unei echipe venite cu o Volga neagră, au fost aplaudate de o anumită parte a cetățenilor.
Ca, de altfel, și în anii ’50.
