Interviu cu prof. Marius MANTA, scriitor
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă?
- M-ați prins pe finele anului, când omul – vrea, nu vrea – devine parcă și mai atașat de valorile sufletului. Poate tocmai de aceea intuiesc că va fi un schimb de replici într-un registru mai degrabă grav, consecvent cu ceea ce „aducem la vedere” și prețuim în mod deosebit în această perioadă. Mă refer la valori care sper din toată inima să nu își fi pierdut însemnătatea: Dumnezeu, familia, patria. Sunt și cele mai tari cuvinte ale inimii mele. Pornind dinspre acestea, am încercat și eu să clădesc câte ceva, după puteri. Știu cu siguranță că sunt un om care a prețuit dintotdeauna forța cuvântului și l-a înțeles sub forma unei realități care generează energii însemnate în planuri diferite. Într-un fel, cuvântul ne definește – și nu mă refer doar la statutul scriitorului, ci la faptul că, în primul rând, prin cuvânt, omul își formează o identitate, dă răspuns celor mai tainice mirări, își intuiește neputințele și își îngăduie bucuria de a visa. Cuvântul are fără doar și poate funcție ziditoare, înlăturând haosul. Personal, am încercat să mi-l apropii, să-i înțeleg fie și parțial mecanismele, felul în care naște și se naște intertextul; cu timpul, am observat că am devenit și eu parte a unei construcții ce sper să fie corect orientată. Inițial, la îndemnul părinților, mi-aduc aminte că am citit enorm. Se spune, sunt perfect de acord, că cele citite în primii ani creează adevărata perspectiva asupra lumii! În toată această preumblare prin spațiul cuvântului m-am intersectat după basmele copilăriei, la vremea primei adolescențe, cu cărțile mari, cu Dostoievski și Kafka în primul rând, chiar dacă ulterior, atunci când am fost întrebat pe cine prețuiesc cel mai mult, am răspuns fără ezitare: Shakespeare. E drept că pare deplasat la asemenea „înălțimi” să afirmi întâietatea unui anume scriitor, însă l-am simțit pe Shakespeare cum acoperă perfect toate registrele. Am resimțit o voluptate comparabilă doar cu literatura patristică, cu „Patericul”, „Limonariul”, „Lavsaiconul” etc. Așadar, o fi bine, o fi rău, am devorat biblioteci întregi, când bucurându-mă hedonistic, când încercând să dau sens, și grație acestor lecturi, unui mod de a fi în lume. În bună măsură, cuvântul-scris, încredințat foii de hârtie, este același cu cel care a început să îmi încălzească ființa, să îmi dea mie însumi un sens. Cuvântul investit în operă vine în continuarea acestei experiențe-continue de care v-am vorbit anterior. Cuvântul mă însoțește însă și la Colegiul de Artă „G. Apostu”, acolo unde sunt profesor de limba și literatura română, postură în virtutea căreia realizez și mai bine care este greutatea sa. Nu în ultimul rând, de câțiva ani, de când am onoarea și bucuria de a fi deputat în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, încerc să fiu mai vigilent la urmele pe care le lasă cele rostite ori încredințate tiparului – fără falsă modestie, e poate un „plus de atenție” care se suprapune firesc peste activitatea pe care o desfășor. Așadar, cuvântul din textele mele (e prea mult spus „operă”) se vrea același cu cel care îmi însoțește pașii de-a lungul acestei încercări de a survola lumea și timpurile sale.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- E o întrebare grea la care am tot interesul să vă răspund cu un plus de sinceritate: mi-e teamă că mă aflu acolo unde e cel mai rău, anume la mijloc, între cele două. Cred că și unul și celălalt se împărtășesc într-un final de experiența lui Dumnezeu, sunt așadar salvați. În ce mă privește, în această ecuație a aproprierilor și îndepărtărilor de Logos, nu mă dovedesc a fi decât un simplu aspirant la bunurile cerești. Chiar dacă am o oarecare consecvență în cele pe care le întreprind, existând o ritmicitate a lucrului după un anume plan, de foarte multe ori trec de partea Fiului Risipitor: cei apropiați îmi cunosc disponibilitatea de a fi un soi de micro-colecționar, adunând ceasuri, discuri, cărți rare, plus alte lucruri care nu sunt întocmai trebuincioase. Cel mai probabil, ele vin cumva să satisfacă vanitatea proprie – mi-am promis în mai multe rânduri că renunț, încă nu am reușit. Dar ceea ce se risipește cu adevărat nu sunt banii ci timpul care, cu siguranță, este cu mult mai prețios. Iată că răspund acestei provocări punctual, la primul nivel. Altfel, desigur că de statutul de fiu risipitor suntem cu toții mult mai aproape. Nădăjduiesc însă că voi avea măcar în clipa cuvenită un soi de simplitate și de părere de rău pentru acestea toate, întreprinse cu mai puțin temei. De fapt, să știți că în bună măsură, mare parte a textelor mele de suflet întocmai asta doresc să arate: drumul către acasă, revenirea la chipul dintâi, reîndumnezeirea omului. Din păcate, după cum ziceam și într-una din cărțile mele, nu știu cum s-ar putea reinstaura firescul pentru timpul în care trăim. Modernitatea sub toate formele ei pare să-și fi semnalat demult neputinţele. Omul contemporan a devenit ultra-specializat, e „actantul” ingineriilor nano, e dedicat carierei până la epuizare, prețuind tot ceea ce poate fi supus schematizării, clasificării. E Toma Necredinciosul prin instaurarea raţiunii în absolut toate domeniile de cunoaștere. Ar fi interesat să cuantifice frumosul, să patenteze un algoritm de conversie al celor mai nobile dintre sentimente. Iubirea se joacă pe paliere diferite, ce nu rareori se intersectează. Totul trebuie să fie spectaculos, hollywoodian. Nu, nu mă simt confortabil între zidurile unei asemenea stranietăți. Și vreau să fiu bine înțeles: nu întorc spatele noului, ci chiar mi-l doresc, îl prețuiesc – dar nu cu orice preț! Caut formele pline de temei ale noului, desfid epoca post-adevărului!
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- În ultimul timp, recunosc că manifest o anumită rigiditate în fața unor asemenea formulări. Apoi, vă spun deschis: nu vreau să stau la șuete cu Dumnezeu – în tot cazul, un Dumnezeu care ar sta la snoave, la o cafea, nu e cel pe care îl caut. Dumnezeu nu e postmodern, nu se îmbracă în blugi neapărat, nici nu apare la televizor în prime time să fie cool. E străin de politica breaking news-urilor și nici nu anunță apocalipse savant din trei în trei zile. Dar vă înțeleg pe deplin provocarea: în parte formulată în răspărul superficialității contemporane, ca un soi de auto-ironie în raport cu condiția unor generații întregi, în parte adresată în așa fel încât să deschidă ușa către „cămăruța de interior”, către acel loc tainic unde rămânem singuri cu noi înșine, întrebarea e cât se poate de validă. Da, simt adesea că am nevoie să vorbesc cu Dumnezeu însă nu găsesc întotdeauna calea spre locul acela ce nu ține de vreo realitate fizică. Dumnezeu este însă prezent! De multe ori – nu știu cât de aberantă se poate dovedi o asemenea afirmație – consider că vorbesc cu Dumnezeu prin oamenii frumoși cărora le-am urmărit discursurile, de la marii duhovnici până la vlădica locului ori părintele duhovnic. Uitați, poate că e o întâlnire în Cuvânt… Mai e un aspect de menționat: în situații limită, fiecare se roagă scurt, adânc, direct. Cred că fiecare cale își are rostul ei iar pentru mine se conturează în momentul în care reușesc să mă lupt cu constrângerile formale.
- Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Nu știu ce să vă răspund! E, cred, prima dată când îmi dau seama că nu mi-am oferit mie un răspuns tranșant. Cine știe, posibil din temeri evidente… În tot cazul, chiar dacă poate nu îmbrățișez o viziune de factura unui ultra-realism iconografic, nici nu sunt liniștit la adăpostul unor curente la modă. Cred totuși cu toată convingerea că faptele întreprinse aici vor fi având consecințe mai mult decât „notabile”, ca să mă exprim delicat…
- Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Vă livrez un răspuns anost, însă adevărat: nu am trădat. Evident, zic asta nu în sens absolut, nu am pretenția că sunt nici cu un vârf de grăunte mai bun decât un altul, însă nu obișnuiesc să „duc vorba”, să am interese pentru care să sacrific prietenii ș.a.m.d. Am alte defecte, chiar multe, însă pe acesta, slavă Domnului, nu! – parcă nu mi-e tocmai înrudit. Glumind, aș spune că nici măcar idealurile/ planurile mari nu le-am trădat, însă aici ar fi și o parte bună, în sensul în care se pare că mi-am cântărit puterile fidel, fără a adăuga artificial, prefigurând un drum fără mari „diferențe de nivel”. Prețuiesc onestitatea, mă lupt pentru ea.
- Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Sigur, de-a lungul timpului am avut tot felul de întrebări, nedumeriri, reproșuri. Am primit imediat răspunsuri, drept pentru care chiar nu aș face nimic, aș păstra intactă, așa cum este, „corola de minuni” a lumii. O notă, chiar dacă nu se leagă direct de „facerea lumii”: cu un singur aspect nu reușesc să mă împac – nu pot să nu scrâșnesc când vine vorba de suferințele, durerile ori chinurile unui copil.
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- Îi sunt îndatorat până peste cap lui Bacovia: niște examene în timpul facultății, licența, masteratul, chiar o bună parte din drum… Totuși, inima îmi tresaltă la Eminescu – altă deschidere, preaplinul iubirii, un etos românesc, sonorități cunoscute. Nu e neapărat un vers anume, ci această disponibilitate totală de a intui ce se află „peste vârfuri”.
