Încercând să decriptez codul nuvelei fantastice ,,O fotografie veche de 14 ani” (Mircea Eliade) am alergat către… consilieri iluștri ai domeniului. Platon mi-a vorbit despre statutul mimesis-ului, imaginile – cele din apă și din oglinzi, zugrăvite sau pictate –, semănând, pentru el, aidoma cu lucrul adevărat. Charles Sanders Peirce îmi spune că fotografiile, semne iconice prin conexiune fizică, seamănă cu obiectele pe care le reprezintă, fiind realizate în împrejurări care le-au constrâns fizic să corespundă punct cu punct naturii, ajungându-se, astfel, la ideea unui mimesis perfect al realului. Jean Baudrillard m-a asigurat de faptul că singurele fotografii autentice sunt executate prin surprindere, subiecţii ideali fiind cei care nu au conştiinţa imaginii de sine şi, mai mult, pentru care celălalt nu există. Din această categorie, zice el, face parte sălbaticul, care îşi este străin sieşi, fiind reprezentarea exotismului în stare sa pură.

,,100 de fotografii care au schimbat lumea”, volumul semnat de Margherita Giacosa, Roberto Mottadelli, Gianni Morelli (București, Editura Didactica Publishing House, 2017), cu fotografii și decriptări ale codurilor acestora, m-a readus, din atmosfera doldora de concepte a teoreticienilor, într-un registru terestru. Dau târcoale hermeneutice, de câteva zile, și unui gând al lui Roland Barthes: ,,Imaginea fotografică reprezintă un mesaj fără cod”. E un gând încurajator.

Știu că esența semioticii fotografiei este accesibilă par excellence mai ales specialiștilor, dar Barthes mă îmi dă speranțe: avem și noi, ceilalți, acces la câteva semnificații ale fotografiilor. Mai ales că unele sunt foarte sugestive. Ca de pildă colajul foto care circulă, sub aura anonimatului, pe net, colaj în care personajele principale sunt Raluca Turcan și Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Colajul acesta îmi aduce aminte de o scenă din ,,Conversații cu Kafka”, volumul lui Gustav Janouch. Într-o zi, autorul i-a dus lui Kafka niște fotografii, spunându-i socratic faptul că aparatul de fotografiat este un fel de ,,Cunoaște-te pe tine însuți”. Kafka l-a privit cu un zâmbet în doi peri și i-a spus (citez din memorie): ,,Vrei să spui «Greșește-te pe tine însuți»”…

În amintitul colaj, Raluca Turcan, ministereasa noastră (?) – inventatoarea de cuvinte precum ,,propaghează”, revoluționara științei logicii (,,Omul să aibă garanția că nu se culcă sănătos și se trezește, ferească Dumnezeu, mort”) etc. – se plimbă electoral, pe vreme ploioasă, prin Pitești. Sub braț are dovada răvășitoarei sale competenței intelectuale: un dosar cu filele expuse ploii. Nu comentez ținuta vestimentară, nefiind designer al domeniului. Mă șochează însă atitudinea sa țopârlănească: o doamnă/ domnișoară din ,,suită” o protejează cu o umbrelă. R.T. merge de parcă ar fi o statuie celebră… vie căreia i se cuvin toate onorurile lumii. Alăturat, o… anonimă: Regina. Merge tot prin ploaie. Se protejează însă singură, cu o umbrelă pe care o ține, cu mare eleganță, cu mâna stângă. Zâmbetul său este cuceritor, netrucat. Nu trebuie să fii designer vestimentar ca să realizezi compatibilitatea proverbială, civilizată, a pieselor regale vestimentare, pe de o parte, dar și a acestora cu seducătoarea cromatică a umbrelei, pe de altă parte.
Colajul esențializează portofoliul a două culturi/ civilizații personale. Privind încă o dată către colaj, îmi amintesc de un aforism al lui Valeriu Butulescu: ,,Oamenii noștri politici arată mai bine în caricaturi decât în fotografii”. Caricaturiștii mai estompează câte ceva din duhoarea mâlului puturos care locuiește în duhul răvășit rău al politicienilor.



PUBLICITATE