Dacă mai țineți minte, teoria mea referitoare la conflictele din ultimii ani din România era că două găști se luptă pentru resurse și folosesc în acest război tot ceea ce reușesc să utilizeze legal sau ilegal pentru a-și discredita și învinge adversarul. La suprafață pare că românii se luptă între ei pentru niște principii.
Însă, dacă dăm la o parte mascarada care ni se servește, putem vedea că principiile sunt doar de complezență, doar pentru a motiva zecile de mii de fani ale unora sau altora. Unii lupta pentru Justiție, pentru condamnarea corupților, ceilalți pentru reinstaurarea statului de drept și pentru suveranitate. La nivel declarativ, și unii, și alții au dreptate. Dacă dăm la o parte gargara, vedem însă că în spatele miilor de luptători se află, la butoane, niște inși care nu au nici o legătură cu ceea ce se proclamă în piețe.
Dar, nici aceștia nu sunt adevărații strategi ai războiului româno-român; în spatele structurilor de putere care se încaieră pe ciolan se află structuri străine care își poartă propriile războaie prin intermediul fraierilor de serviciu. Și care urmăresc ceea ce au urmărit dintotdeauna: accesul la resurse. Jocul e același mereu: dacă eu nu pot să pun mâna, atunci să nu poată pune mâna nici ceilalți.
Nu e nici prima oară și, probabil, nici ultima dată când ni se întâmplă. În preajma lui 1859, o samă de moldoveni luptau, convinși că dreptatea este cu ei, contra Unirii, împreună cu trimișii austrieci, turci sau ruși.
La 1914, ziare importante și oameni politici cereau intrarea României în conflict de partea Austro-Ungariei și se încăierau cu cei care erau de partea Antantei. La finele Marelui Război, intelectuali români rămăși sub ocupația germană în București cereau aducerea în fața Curții Marțiale a generalului Averescu pentru că… luptase cu nemții.
Când Gheorghiu-Dej reușise să obțină retragerea trupelor sovietice, o seamă de români deplângeau acest lucru în intervenții publice.
Astăzi știm care au fost resorturile în fiecare dintre aceste cazuri. Cum începem să bănuim care sunt acele forțe care se luptă pentru controlul resurselor.
De aceea nu mă entuziasmez când un fost șef al FBI sau un fost procuror cum e Rudolph Giuliani trag de urechi autoritățile române, chiar dacă, în esență, par să aibă dreptate. Este doar un semn că SUA nu mai doresc să împartă controlul României cu nimeni, nici măcar cu Germania.
