În februarie 1972, cotidianul Steagul roșu publica un articol care pornea de la o scenă aparent banală din fața școlilor: părinți care își însoțesc copiii dimineața. Textul, intitulat sugestiv „Tăticu’ cu ghiozdan”, surprindea animația străzilor din preajma unităților de învățământ cu 20–30 de minute înaintea începerii cursurilor. Autorul descria cu entuziasm grupurile de elevi „înarmați cu ghiozdane ori serviete ticsite de cărți și caiete”, a căror voioșie devenea un simbol al începutului de zi și al bucuriei de a învăța.
Însă, dincolo de această imagine reconfortantă, articolul introducea un contrast: copilul cu mâinile adânc înfipte în buzunare, în timp ce părintele — pe lângă propria servietă sau poșetă — îi cară ghiozdanul. Gestul, aparent minor și privit cu îngăduință, era interpretat de autor ca un simptom al unei educații greșite, o formă de protecție excesivă care ar putea genera dificultăți mai târziu.
De la ghiozdan la valize
Pentru a-și susține argumentul, C.L. relata o scenă petrecută pe peronul gării din Bacău: un tată în vârstă, împovărat de două valize grele, în timp ce fiul său, tânăr absolvent de liceu, citea nepăsător ziarul „Sportul”. Tatăl urca bagajele în tren, îl îmbrățișa cu satisfacție și rămânea pe peron, în timp ce fiul pleca spre mare. În dialogul scurt purtat cu martorul întâmplării, se dezvăluia că tânărul nu lucra și că, după doi ani de la absolvire, nu reușise să intre la institut. Cu toate acestea, părintele îi oferise un bilet la mare „să mai uite de griji”.
Pentru presa anilor ’70, scena devenea o alegorie a unei educații deficitare. De la ghiozdanul purtat în copilărie la valizele cărate la maturitate, drumul era văzut ca o consecință a indulgenței parentale. Articolul se încheia cu un apel ferm la „educația prin muncă și pentru muncă”, principiu central al discursului pedagogic din acea perioadă.
O temă care traversează epocile
La mai bine de cinci decenii distanță, problema rămâne surprinzător de actuală. Dacă în 1972 îngrijorarea se referea la părinții care își scuteau copiii de purtarea ghiozdanului, astăzi dezbaterea se poartă în jurul mașinilor oprite la poarta școlii sau chiar mai aproape. Imaginea „tăticului cu ghiozdan” a fost înlocuită de coloana de automobile din fața instituțiilor de învățământ, dar esența discuției este aceeași: cât ajutor devine prea mult ajutor?
Articolul din 1972 reflectă mentalitatea unei epoci în care autonomia copilului era asociată cu responsabilitatea timpurie și cu integrarea rapidă în câmpul muncii. Tonul său moralizator este specific presei vremii, dar observația de fond — riscul formării unei dependențe excesive — depășește contextul ideologic al perioadei.
Între grijă și autonomie
„Tăticu’ cu ghiozdan” nu era doar o critică punctuală, ci o invitație la reflecție asupra rolului familiei în formarea caracterului. Dincolo de limbajul și accentele epocii, rămâne o întrebare deschisă: cum se echilibrează grija părintească și necesitatea dezvoltării responsabilității?
Privit azi, articolul din Steagul roșu devine un document relevant nu doar pentru istoria presei locale, ci și pentru istoria mentalităților. El arată că dilemele educației nu sunt exclusive unei generații. Se schimbă decorul — de la ghiozdan la automobil —, dar dezbaterea despre autonomie, efort și maturizare continuă, aproape neschimbată, peste timp.
