Într-o perioadă în care atenția colectivă se topește inutil în ritmul alert al prezentului digital iar teoria legată de „sfârșitul istoriei” își revendică tot mai vehement locul în această actualitate accelerat conflictuală, recursul la istorie, la biografiile unor personalități cu adevărat remarcabile ar putea căpăta valențe curative.
În municipiul Bacău există o statuie realizată de sculptorii Geta Caragiu și Alexandru Gheorghiță dedicată unuia dintre marii istorici ai României, un academician băcăuan care și-a câștigat pe merit titulatura de „părinte al arheologiei românești”. O somitate academică aproape necunoscută la ea acasă ce așteaptă tăcut răspunsul la o întrebare (aparent) simplă: „Ce faceți cu moștenirea culturală pe care v-am lăsat-o?”.
La început de octombrie, în preajma Simpozionului Național „Vasile Pârvan”, pentru comunitatea istoricilor din România, figura marelui academician băcăuan luminează aceste timpuri mohorâte asemenea unui far care ne amintește de noblețea muncii intelectuale și de rostul profund și moralizator al memoriei.
Vasile Pârvan – arhitectul conștiinței noastre culturale
Există oameni care, prin destinul lor presărat cu atributele virtuozității intelectuale, nu aparțin doar epocii lor, ei devenind bunuri patrimoniale transgeneraționale. Printre aceștia se numără și Vasile Pârvan, băcăuanul născut la 28 septembrie 1882, într-un sat liniștit din comuna Huruiești, și care, prin erudiția, rigoarea și pasiunea sa incandescentă pentru trecut, a reușit să transforme arheologia dintr-un exercițiu romantic într-o disciplină a demnității naționale. Într-o vreme a granițelor fluide și a valorilor relativizate, redescoperirea spiritului marelui nostru academician devine nu doar un gest cultural, ci un act de igienă morală și intelectuală.
„Istoria nu este povestea a ceea ce a fost, ci frumusețea de a înțelege de ce suntem ceea ce suntem”, scria Octavio Paz. Pârvan a înțeles și a trăit în spiritul acestui adevăr mai bine decât oricine altcineva: pentru el, istoria era o căutare a sensului, o rugăciune a minții în fața timpului. În 1926, atunci când a publicat monumentala sa lucrare „Getica. O protoistorie a Daciei”, el nu căuta doar urmele dacilor, ci rădăcinile unei identități spirituale, argumentul viu al continuității noastre între lumi și civilizații.
Un băcăuan cu vocația universalității
De la școala din Berești și liceul din Bârlad, până la amfiteatrele universităților din Jena, Berlin și Breslau, tânărul Pârvan s-a format într-o lume a exigenței și a idealurilor înalte. Colegii germani îl numeau, nu fără admirație, „micul Mommsen”, trimițând la uriașul istoric Theodor Mommsen, laureat al Premiului Nobel. Dar Pârvan a rămas profund român în spirit: modest, sobru, tenace și, nu în ultimul rând, harnic până la durerea fizică și epuizare.
În epoca în care istoricii naționali se lăsau pradă exceselor patriotice, el a preferat metoda critică, ordinea argumentului, „școala faptelor”, cum îi plăcea să spună. „Adevărul este mai frumos decât legenda”, ar fi putut fi deviza lui. Tocmai de aceea, Vasile Pârvan nu este doar un arheolog al ruinelor antice, ci și arheologul lucidității românești, cel care ne-a învățat că mândria de neam nu se construiește pe mituri, ci pe cunoaștere.
Ca profesor universitar la București și Cluj, în calitate de fondator de institute și muzee, Pârvan a ridicat din nimic o întreagă infrastructură a cunoașterii. În doar 45 de ani de viață, a construit ceea ce generații întregi n-au reușit să consolideze: o școală românească de arheologie, un mod de a gândi trecutul cu ochii științei, dar și cu sufletul culturii. A fost cel care a descoperit cetatea Histria, a inițiat cercetările de la Tomis și Callatis, a întemeiat Școala Română din Roma (adevărată pepinieră de savanți), Muzeul de Istorie din Constanța, Institutul de Antichități din Cluj-Napoca și a fost director al Muzeului Național de Antichități din București.
Personalitatea lui Pârvan impresionează nu doar prin operă și instituțiile fondate, ci prin caracter. Tragediile personale – moartea soției și a copilului la Odesa, în timpul refugiului din Primul Război Mondial, singurătatea asumată – nu l-au înfrânt. Din durere și disciplină, el și-a făurit o viață de sacerdot al științei, o existență în care bucuria descoperirii se împletea cu etica datoriei.
Mircea Eliade îl considera „momentul apolinic al culturii române”, iar George Călinescu admira la el „religia construcției” – acea credință că numai prin muncă și spirit creator ne putem apropia de absolut.
Bacăul și Pârvan – o moștenire de onoare. Actualitatea unui model
Ce mai poate spune astăzi, unei generații care preferă realitatea virtuală a ecranelor, o personalitate academică de la dispariția căreia a trecut aproape un secol? Pentru cei interesați, desigur, foarte mult. Pârvan ne învață răbdarea – într-o epocă a instantaneului; responsabilitatea – într-o societate dominată de improvizație; modestia erudiției – într-un timp al inflației de opinii isterice și goale de conținut.
El ne amintește că a fi intelectual înseamnă, înainte de toate, a sluji Binele, prin intermediul adevărului; un adevăr moralizator. De aceea, promovarea personalității sale nu trebuie să rămână un ritual muzeal sau o comemorare anuală, ci o reîntoarcere vie la spiritul său. Într-o lume tot mai superficială, avem nevoie de astfel de vizionari modești, de oameni ai profunzimii, de alți Pârvani contemporani care să creadă, ca și el, că „oamenii noi cresc din tăria celor vechi”.
Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de repere morale, nu doar de modele de succes. Pârvan ne învață că inteligența nu valorează nimic fără etică, iar cultura nu are rost fără iubire de țară.
Promovarea personalității sale astăzi înseamnă a reînvăța respectul pentru muncă, pentru rigoare, pentru memorie. Înseamnă să redăm tinerilor gustul pentru reflecție și încrederea că identitatea nu e o povară, ci o comoară. În vremurile în care Pârvan descifra tăcerea pietrelor antice la Histria sau formula ipoteze despre continuitatea daco-romană, el nu urmărea doar să construiască o disciplină științifică, ci o conștiință culturală și identitară. „Istoria – scria el – nu este despre ceea ce a fost, ci despre ceea ce suntem.” O viziune modernă, care depășea patriotismul retoric al secolului său, transformându-l într-un instrument de înțelegere lucidă a identității naționale.
Astăzi, în fața Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, statuia lui Pârvan veghează discret, ca un sfetnic tăcut al generațiilor care se perindă grăbit.
Simpozionul Național „Vasile Pârvan”, ajuns în 2025 la cea de-a 43 ediție, e poate cea mai clară dovadă că memoria sa rămâne vie.
Astfel, în intervalul 9-10 octombrie, între conferințele și dezbaterile la care și-au anunțat prezența peste 80 de cercetători, muzeografi, profesori și cadre universitare din Bacău, București, Iași, Cluj-Napoca, Constanța, Timișoara, Buzău, Suceava, Botoșani, Huși, Onești, Roman, Târgu Neamț, Târgu Frumos, Târgu Mureș, Caraș-Severin, Arad, Focșani, Pitești și Giurgiu, acolo, între pasionații de istorie și tineri cercetători, spiritul lui Pârvan se simte viu, sobru și tonic, ca o poveste despre demnitate și onoare.
dr. Alin Sebastian Popa
Manager
Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”
