Sunt o fostă învățătoare, acum la pensie, după patruzeci de ani petrecuți în fața clasei. Scriu aceste rânduri cu ocazia Zilei Învățătorului, dar și cu o apăsare în suflet care nu-mi dă pace.
Am avut generații întregi de copii, pe unii îi întâlnesc azi pe stradă – adulți în toată firea – și îmi zâmbesc cu respect sau mă îmbrățișează cu recunoștință. Pe alții i-am văzut crescând în funcții, în profesii, în familii. Fiecare copil era altfel, fiecare clasă era o lume în miniatură. Dar existau lucruri comune: răbdarea de a asculta, rușinea când greșeau, voința de a învăța măcar de dragul nostru, al dascălilor. Și mai ales: un dram de bun-simț – moștenit din familie.
Astăzi, văd altceva. Încerc să nu generalizez, dar tare greu îmi este. Copiii nu mai au răbdare nici să asculte o poveste cap-coadă. Nu mai au curiozitatea firească de a învăța, pentru că totul li se pare „plictisitor”, „inutil” sau „prea greu”. Nu mai au rușine de nimic. În schimb, sunt tot mai grăbiți, tot mai nervoși, tot mai gata să răspundă cu tupeu sau chiar agresiv. Politetea a devenit ceva „demodat”. Iar regulile? Se aplică doar „dacă vor ei”.
Cadrul didactic, azi, este într-o poziție de neputință. Nu mai are nici o pârghie reală. Dacă ridică vocea – este certat.
Dacă impune reguli – e acuzat că e prea sever. Dacă scoate un copil afară – părintele sare cu plângere. Dacă cere sprijin – i se închide ușa în nas.
Și părinții? Sunt primii care vin cu pretenții: să-i învățăm pe copii nu doar litere și cifre, dar și ce ar fi trebuit să-i învețe acasă: respectul, responsabilitatea, limitele. Când copilul face o obrăznicie, răspunsul e „lăsați-l, că e mic”, „așa sunt toți acum”, sau, mai grav, „sunteți plătiți pentru asta, nu?” Nu, nu suntem plătiți ca să reparăm ceea ce s-a stricat în familie. Școala este o continuare, nu un început de la zero.
Îmi este milă de dascălii tineri. Îi văd obosiți, demoralizați, frustrați. În loc să se bucure de carieră, să pună suflet, să se mândrească, își numără anii până la pensie. Și totuși, din când în când, apare câte un copil care salută frumos, care întreabă curios, care îți mulțumește. Și pentru acei câțiva – încă merită.
Dar ceva trebuie să se schimbe. Nu doar în școală. Ci în casele noastre, în comunitate, în societate. Respectul față de educație trebuie să înceapă din familie. Și poate, într-o zi, vom putea sărbători din nou Ziua Învățătorului cu bucurie, nu cu îngrijorare.
Cu sinceritate și dor,
Maria S., învățătoare pensionară
„Bacăul vorbește” este spațiul dedicat pe site-ul Deșteptarea unde vocea comunității prinde glas. Cititorii pot împărtăși opinii despre municipiul Bacău și întreg județul, contribuind la o dezbatere deschisă și relevantă.Ziarul Deșteptarea te ajută să fii auzit! Fă-ți cunoscute ideile, semnalează problemele, transmite așteptările sau bucură-te de succesele cotidiene alături de ceilalți cititori.
