Picasso, Dali, Cervantes, Unamuno, Pedro Calderón de la Barca, Lope de Vega. Aceasta este ordinea in care, adolescent fiind, am reusit sa ma strecor, timid, cu ajutorul neuitatului Mihail Andrei si al unei minunate blonde binevoitoare de la biblioteca judeteana bacauana, in universul fascinant al spiritualitatii spaniole. In urma cu vreun an, cautam prin librariile spaniole Don Quijote, intr-o varianta ilustrata pentru copii. Librareasa, bun psiholog, mi-a oferit si “Tres novellas ejemplares y un prólogo”, minunata carte a lui Miguel de Unamuno, spunându-mi ca si el este “un erou al spaniolilor”. Condamnat la saisprezece ani de inchisoare pentru “injurii” aduse regelui, a pretuit libertatea mai presus de orice, a avut gândul “mereu nou, mereu profund”… I-am marturisit ca nu cunosc spaniola, ca doar o ghicesc, asa ca… Mi-am amintit ca aveam acasa “Trei nuvele exemplare si un prolog”. Si nu doar atât. Printre altele, aveam si niste notite juvenile in care notasem – cine stie de unde – niste gânduri din Unamuno. Când Siguranta il obligase sa ia drumul exilului, in 1924, intr-o gara in care lumea il aplauda, a spus: “Am sa ma intorc, si nu cu libertatea mea, care nu valoreaza nimic, ci cu a voastra”. Am notat gândul acesta in 1970, când nu prea stiam ce inseamna dictatura. Tot atunci am notat acest gând, aceasta extraordinara perspectiva psihologica: “Pe un om adevarat il descoperi, il creezi, intr-o clipa, intr-o fraza, intr-un strigat. Ca in Shakespeare. Si dupa ce l-ai descoperit astfel, dupa ce l-ai creat, il cunosti mai bine – poate – decât se cunoaste el insusi”.
Am regasit in Prolog la fascinanta “Trei nuvele exemplare si un prolog” (Editura Moldova, Iasi, 1991, pag. 17-29) toate gândurile acestea cuceritoare. Si tot in Prolog am regasit “povestea” cu cei trei Ioni si cei trei Toma. S-o reamintim… “Atunci când stau de vorba doi, Ion si Toma, la conversatie iau de fapt parte sase, care, care sunt: Trei Ion…1. Ion cel real, cunoscut doar de creatorul sau. 2. Ion cel ideal al lui Ion – niciodata cel real si adeseori foarte deosebit de acesta. 3. Ion cel Ideal al lui Toma; niciodata Ion cel real sI nici Ion al lui Ion, ci adeseori deosebindu-se foarte mult amandoi. Trei Toma… 1. Toma cel real. Toma cel ideal al lui Toma. Toma cel ideal al lui Ion” (Op. cit. , pag. 21). Multa vreme am crezut ca aceasta “cheie” de decriptare a universului nostru spiritual este oferita de Unamuno. De fapt, cu admiratie, Unamuno il citeaza pe Oliver Wendell Holmes, dezvoltând acel “ceea ce esti, ceea ce crezi ca esti si ceea ce crede despre tine celalalt” (Ibidem).
De la Unamuno am priceput ca omul – fie el papa, rege, savant, geniu sau muritor de duzina – este un ghem ciudat de contradictii, o fiinta in care locuiesc de-a valma “cele sapte virtuti si cele sapte vicii capitale opuse: este orgolios si umil, lacom si retinut, lasciv si cast, invidios si milostiv, zgârcit si generos, lenes si harnic, mânios si rabdator. Si poate scoate din el insusi la fel de bine pe tiran si sclav, pe criminal si sfânt, pe Cain si Abel” (Ibidem, pag. 26). Unamuno m-a ajutat sa-l inteleg cel mai mult pe Cervantes: “…Don Quijote si Sancho nu sunt ai lui Cervantes si nu sunt nici ai mei, sunt ai tuturor acelor care si creaza si re-creaza. Sau mai bine zis, sunt ai lor insile, iar noi, când ii contemplam si cream, suntem ai lor” (Ibidem, pag. 27). Scrutând opera lui Unamuno, il asez mereu – ca filosof, prozator, profesor, eseist, poet, dramaturg, teoretician, om – in galeria unor spirite care cuceresc seducator lumea: Dostoievski, Cervantes sau Umberto Eco.
Redescoperirea lui Unamuno. (Sau despre tiranul si sclavul din noi)
