I-am invitat pe câțiva dintre scriitorii băcăuani să ne facă mărturisiri despre proiectele literare pe care le-au croit pentru 2020. Astăzi, „mărturisirea” prof. DAN SANDU, poet, eseist, publicist, trezorier rar de limbă română proaspătă ca bobul de rouă zămislit în prima clipă a unei superbe dimineți patriarhale…
„Când eu îmi fac planuri, Dumnezeu râde de (se) leșină!”
„Hmm… Nu-mi prea place să vorbesc despre mine… Cât despre proiecte… Cred c-atunci când eu îmi fac planuri de viitor, Dumnezeu râde de (se) leșină! Dar, cum eu îl iubesc pe Ion cu dragoste de frate – pentru că el are smerenia miresmei de otavă prăbușită a fată mare între două șuierături de coasă feciorită, în zile de iunie copt floare de câmp pe scrisă de calendar -, mă prefac, cu băgare de seamă, în sinceritate aproape silită și mă plec sub patrafirul candorii, destăinuindu-i, la ceas de spovadă, dorința păgână de-a ține-n mâini, anul acesta, mult așteptatul și truditul panegiric drept-închinat memoriei unor Prieteni deveniți Umbre, potrivit dorinței Marelui Arhitect. Citez din Predoslovia cu care am pornit la drum mai hăt și cu care mi-am închinat herbul: „…Cartea noastră se vrea, așadar, «arsă noaptea mea de stele»,«rana hârtiei»” acordată pe struna trubadurescă a vestitelor Cântece de prieten ce-au luminat cu ochii minții și ai sufletului negura de început a literaturii lusitane populare. Nimic n-a rămas necuprins în Cântul de prieten: râsul bucolic și ziceri funebre, turniruri buiestre și-alaiuri de curte, nunta ca floare de leac, petrecerea mare de tot câmpenească, târgoveață sau de castel, dragostea cu sau fără de balcon, vitejia fără opreliști, frumusețea altruismului de altoi, înțelepția tâmplelor dalbe, eroismul de reconquistă, liniștea căminului rustic, cochetăria cu ștaif, cavalerismul hirsut sau imberb, curtoazia atent educată, suferința din gelozie sau asperitatea fidelității, virtutea cu pieptul bombat de mândrie, cinstea și prietenia necondiționată, sacrificiul purtat peste poate, norocul meritat sau pidosnic (atent profețit de ursită) sau năpasta urzitoare de doliu…”… Și de ce vă fac această mărturisire? Pentru că eu îl și invidiez oleacă pe Maître Fercu care, după ce și-a scos la mezat ultima carte-cărțoaie, cu banii strânși ca vai de mama lor, a reușit să-și cumpere, cu chiu-cu vai, un fel de fes-tichie cu care se fudulește pe la întruniri culturale și cu care, ca un brigand la drumuʼ mare, bagă-n sperieți ciumeți și foloșpoace literare. Și se jură să-l poarte (pe el, pe fes, vezi bine!) din septembrie până în august (ca să-i fie cu noroc!), iar, noaptea, la culcare, de frica hoților, (să nu i-l fure!) și-l îndeasă bine pe cap, pironindu-l cu ținte de argint și de mărgăritar, ca eu să-l cred Herald domnesc la celeʼnalte curți împărătești ale Voroavei!”
