Cum se fură meseria

Publicația era caldă. Mereu. La propriu și la figurat. La propriu: hârtia era proaspăt ieșită de sub tipar. La figurat: „Steagul Roșu” avea să ajungă în chioșcurile județului de-abia a doua zi, sâmbăta. Dar noi, copiii Parcului, îl citeam în fiecare vineri seara. Ni-l întindea peste gardul uns cu smoală al tipografiei de pe Eliberării zețarul Mitică Chiribici.

Ne spunea simplu: „Luați și citiți, copii”. Luam. Și citeam. Întotdeauna începeam de la coadă la cap. Motivul? Ultima pagină era cea de sport. Desertul. Așa că, lăsam deoparte ciorba plenarelor PCR și recolta de cartofi. Mai întâi ocheam cronica de meci a Sport Clubului.

Și chiar dacă trecuse aproape o săptămână de la victoria contra „Babei UTA”, iar între timp „rejucasem” meciul și în fața blocului, și în paginile Sportului Popular, și în șuetele chibiților din Pasaj, nu ne plicitiseam defel să citim cum l-a învins Doru Botez pe arădeanul Ducadam (grafia vremii) cu un șut din marginea careului. Nu ne plicitiseam pentru că semnatarul cronicii, Ștefan Olteanu știa meserie. Iar unii dintre noi o furam, fără nici măcar să bănuim.

Un bunic poliglot

Astăzi ar fi de neconceput să citești cronica unui meci desfășurat în urmă cu o săptămână. Totul s-a schimbat. Totul e acum. Now, live, online. Până și secolul vitezei a rămas în urmă. Dar, cu toate că nu mai scrie decât ocazional, Ștefan Olteanu ține pasul cu vremurile. Ajuns la 75 de ani, pe care i-a împlinit pe 23 august, nea’ Fănică, așa cum îl strigă cunoscuții mai tineri, își împarte timpul între Bacău, orașul în care s-a mutat acum peste jumătate de veac, și Bruxelles, metropola de reședință a fiului sau, Vlad, director juridic la o multinațională.

„Citesc zilnic ziarele pe net. «Desteptarea», în schimb, prefer să o cumpăr de la chioșc. Iar când nu o iau eu, o ia Mișu Buznea. Să știi că mai joc și fotbal, dar rar”, spune nea’ Fănică Olteanu cu zâmbetul pe care i-l cunosc de când…îl cunosc, adică de mai bine de un sfert de veac. „Când ajung în Belgia, una din îndeletnicirile mele de bază e cea de bunic. Maia Lena are doi ani și jumătate și îmi comandă în engleză și franceză. Eu, în schimb, îi spun povești în română”, se destăinuie bunicul nostru.

Iar poveștile care nu sunt pentru Maia Lena, sunt pentru noi, cititorii băcăuani care l-am citit ani la rândul pe Ștefan Olteanu. Mai întâi în paginile Steagului Roșu și apoi ale Desteptării, al cărui redactor șef a fost vreme de un deceniu. Așa că, deșartă-ți tolba, nea’ Fănică!

Bilete de tabără

„Primul articol l-am scris în studenție”, precizează cel care a absolvit Filologia la Iași, în 1966. Publicația? Flacăra Iașiului. Tema? Discriminarea Centrului Universitar Iași în privința biletelor de tabără. De la biletele de tabără la sport e o cale mai lungă. Cam cât de la Iași la Bacău. Cu un mic ocol pe la Secuieni. Și unul, ceva mai lung, prin pagina de Cultură- Învățământ a ziarului regional. Pe rând, acum. „După absolvire, am fost repartizat la Secuieni-Roman, Regiunea Bacău. În presă am ajuns printr-un concurs de împrejurări.

Mă aflam la Direcția de Învățământ a Regiunii și luasem la cunoștință că Steagul Roșu a scos la concurs trei posturi la nivelul redacției. N-am stat pe gânduri. Două locuri erau la Cultură -Învățământ, iar cel de-al treilea era rezervat…Culturii Mari, adică Agricultura. Am lăsat producțiile la hectar lui Ostroveanu și am luat din nou drumul școlii. De data aceasta, ca ziarist”, spune Fănică Olteanu, care se mândrește că
a călcat în toate școlile din județ.

La București, cu…șareta

Unele școli nici măcar nu mai există. Așa cum nu mai există nici unele sate. „Țin minte că în comuna Vultureni era un sat care se chema Bucureștii Noi”, dă din nou timpul înapoi Ștefan Olteanu: „Am mers acolo odată, undeva pe la mijlocul anilor ‘70, cu Radu Cârneci, pentru a discuta cu primarul. Ajungem și aflăm că primarul e plecat. «Unde?», întrebăm noi. «La București» ni se răspunde. «Păi când a plecat? Că am vorbit cu el dimineață și am convenit să ne aștepte» răbufnesc eu. „Să tot fie vreo două ceasuri, dar se întoarce imediat. În juma’ de oră e-napoi», ne liniștesc oamenii. Eu, crucindu-mă, întreb din nou: «Da’ cu ce a plecat dom’le, cu elicopterul?». Replica; „Nu, tovarășe, cu șareta». Așa am aflat de Bucureștii…Noi”.

Un sport binecuvântat

Ștefan Olteanu a cârmit-o spre jurnalismul sportiv prin 1969.
„A fost schimbarea care mi-a marcat viața. Am avut un sport binecuvântat. Doamne, câte satisfacții! Mai întâi din partea fotbalului, cu acea echipă unică a lui Dinamo Bacău. Au urmat atletismul, voleiul, iar apoi a ieșit la rampă marea echipă de handbal feminin a Științei. Mă pot lăuda că participam la toate ședințele de analiză ale meciurilor”, rememorează nea’ Fanică. Peste tot și peste toate a fost însă gimnastica. Și, bineînțeles, Nadia Comăneci.

„Pe Nadia nu a descoperit-o Bela Karoly, așa cum știu cei mai mulți. A descoperit Marcel Duncan, cel care, în calitate de membru în Comisia Tehnică Masculină, călătorea peste tot în Europa și își încheia rapoartele de specialitate trimise prin poștă cu invariabilul «Trăiască Partidul Comunist Român!» Când s-a decis să rămână în Italia, a scris în finalul raportului: «Trăiască Partidul Comunist! Rămân», povestește jurnalistul băcăuan.

A prezis succesul Nadiei

„Nadia a fost însăși esența gimnasticii. Dezinvoltură, muncă uriașă și frumusețea sportului în sine. Plus o capacitate fantastică de a se desprinde la nivel mental de tot ceea ce o înonjura pe parcursul unui exercițiu”, spune Ștefan Olteanu, care a văzut-o pe
Nadia la lucru zeci, sute, mii de ore. Deloc întâmplător, cu doar două zile înainte de startul Olimpiadei de la Montreal, în revista Cronica din Iași apărea articolul „Un milion de ore pentru desăvârșire”, în care semnatarul Ștefan Olteanu pronostica succesul total al Nadiei.

„Fănică, te sinucizi cu pronosticul ăsta”, i-a aruncat Victor Bănciulescu. Numai că „sinucigașul” știa, încă dinainte de Europenele de la Skien 1975, ce poate cu adevărat Nadia. Și la individual compus, si la bârnă, și la paralele. Știa și că la sol și la sărituri, arbitrii te pot „ciupi” în numele Mamei Rusia. Și mai știa că primul 10 din istoria gimnasticii fusese deja luat. Nu la Montreal, la Olimpiadă, ci la Bacău, la Naționale.

Cartea din sertar

Ștefan Olteanu a scris mai multe cărți. Cea mai dragă lui, „De la speranță la perfecțiune”, în care descria ascensiunea Nadiei Comăneci nu a văzut însă lumina tiparului decât sub forma unui serial în Scânteia Tineretului. Deși a primit un avans de 2500 de lei din partea Editurii Sport Turism, cartea care avea ca prefață un citat din Gaslworthy („Prima condiție a victoriei este sacrificiul”) a rămas doar una de sertar. Fănică Olteanu s-a revanșat câștigând în 1978 premiul pentru cronică sportivă oferit de Uniunea Ziariștilor cu un articol având ca subiect gimnastica.

„A fost pentru prima dată când o cronică de gimnastică a învins două cronici de fotbal”, zâmbește nea’ Fănică. Mai spune, iar aici zâmbetul îi dispare, că, dacă ar fi fost rusoaică, Nadia ar fi câștigat în carieră de trei ori mai mult. Și mărturisește că, în calitate de jurnalist sportiv, cea mai mare bucurie i-a oferit-o Montrealul ‘76, iar cea mai mare dezamăgire, Moscova ‘80, când Nadia nu mai era…Nadia.

„Cazul Cristina Grigoraș”

Pe final, mai e loc de o poveste.

Tot cu gimnastica. Dar nu cu Nadia. „La finalul anilor ‘70,

Cristina Grigoraș fusese exclusă, pe nedrept, din viața sportivă.

Am scris un articol de o pagină, condamnând toate abuzurile federale și bătându-mă ca gimnasta să fie repusă în drepturi deoarece reprezenta marea noastră șansă pentru Madrid. Am vorbit cu cei de la Scânteia Tineretului pentru a-l publica: nimic. M-au liniștit spunându-mi că l-au trimis la Scânteia. Numai că nici în Scânteia nu a apărut. Am fost îndrumat spre Flacăra lui Adrian Păunescu. Păunescu a citit articolul și mi-a spus că dacă garantez că tot ce am scris e adevărat, va publica materialul: «E tare». Apoi m-a întrebat cu vocea sa de stentor: «Și ce-i cu semnătura asta, Ștefan Olteanu?». I-am zis că așa mă cheamă, la care poetul mi-a aruncat: «Asta am înțeles. Numai că fă bine și trece dumneata și adresa, ca să știe de unde să te ia Securitatea dacă vor fi probleme»”.

N-au fost probleme, iar Cristina Grigoraș a cucerit trei medalii la Madrid. „Când privesc înapoi, sunt mândru de ceea ce am realizat din punct de vedere profesional”, concluzionează Ștefan Olteanu, zâmbind din nou. Surâsul e cald, ca Steagul Roșu înmânat peste gard de Mitică Chiribici, în urmă cu patru decenii.

Alte articole